luni, 31 decembrie 2012

la mulți ani!

la mulți ani!

la mulți ani, tată. la mulți ani, mamă. la mulți ani, dino. la mulți ani, om bun. la mulți ani, prieteni. la mulți ani, copile. la mulți ani, tinere. la mulți ani, bătrâne. la mulți ani, colegi. la mulți ani, invidiosule. la mulți ani, răule. la mulți ani, încrezutule. la mulți ani, nesimțitule.

la mulți ani, soare. la mulți ani, lună. la mulți ani, nori. la mulți ani, frunze. la mulți ani, copaci. la mulți ani, ploaie. la mulți ani, zăpadă. la mulți ani, mare.

la mulți ani, viață. la mulți ani, iubire. la mulți ani, mie. adio, tristețe...  :)




luni, 24 decembrie 2012

un glob mic. și roșu...

afară ninge liniștit, și-n casă arde focul,
iar noi, pe lângă mama stând, de mult uitarăm jocul.
în casă patul e făcut, dar cine să se culce,
când mama spune de Iisus, cu glasul ei cel dulce?
cum s/a născut Iisus în fân, în ieslea-i săracă,
iar boii peste el suflau, căldură ca să-i facă.
și-au mai venit la el, apoi, păstorii de la stână
și îngerii cântau în cor, cu flori de crini în mână.

iubesc aceste cuvinte și mă umplu de bucurie mereu. de bucuria nașterii Lui și de renașterea noastră. respir doar bucurie. atâta bucurie, atâta sensibilitate și bunătate încât, la mine, dă pe dinafară. și nimeni nu-mi poate lua asta.

trăiesc magia crăciunului aparent singur. pentru al doilea an, dar sunt fericit că simt ca întotdeauna. n-a pierit nimic din ce știam. pot să râd și să plâng de bucurie cu aceeași lumină în suflet. pot să cânt și să-mi auzi colinda oriunde vei fi. primește-o și las-o să te umple de fericire. așa-i că e un fel de magie?

te-aș lua de mână și te-aș duce la bradul împodobit. ochii îți vor străluci, și-ți voi spune că n-ai fost nicicând mai frumoasă. că ești făcută din bucuria și bunătatea crăciunului. din lumina ce-ți scaldă acum chipul. mi-a fost greu să aleg darul pentru tine. ți-aș fi dat inima, dar m-am gândit că aș muri să nu mă mai gândesc la tine. ți-aș fi dat sufletul, dar nu m-aș mai bucura ca și acum, ți-aș fi dat mâinile, dar cum să nu te mai ating? ți-aș fi dat ochii, dar cum să nu mă mai bucur de privirea ta? te trag pe covorul moale și-ți cuprind fața îmbujorată. știi că te iubesc, dar nu mai fac ca altădată. vreau să și auzi asta. și îți spun că te iubesc, mângâindu-ți ochii frumoși. și nu mă mai satur spunându-ți asta. și, să știi, am ceva pentru tine. în cutia mică de sub brad. e doar un glob roșu. dar unul care le are înăuntru pe toate. și inima mea, și sufletul, și mâinile, și ochii mei. și colindele, și luminile din brad. strânge-l în palme. așa voi fi mereu cu tine. până la crăciunul următor, când îți voi spune din nou că te iubesc... și poate atunci, vei pune tu sub brad un glob mic. și roșu...






joi, 20 decembrie 2012

live. transilvania live...

am păşit temător pe poarta fabricii. "ncn? în faţă şi la stânga", mi s-a spus. halele înalte şi cenuşii, geamurile ciopărţite şi nişte trupuri îngheţate pe sub nişte halate albastre, ca nişte fantome ale trecutului... mă întorsesem în timp parcă, cel puţin cu treizeci de ani. aleile zugrăvite regulamentar cu alb pe margini şi o linişte de mormânt... am zărit cele trei litere pe una din clădirile ce-mi dădeau fiori. mi-am tras mai adânc şapca pe cap şi mi-am afundat mai adânc mâinile în buzunare. o uşă grea de metal s-a izbit violent de peretele scorojit, iar cineva m-a îndrumat cu degetul pe scări. "urcă treptele, nu se poate să nu găseşti", mi-a aruncat viclean chipul ce s-a făcut imediat nevăzut. era o scară în spirală, nu însă una din aceea de pe care poţi privi în sus. zidurile murdare de beton mă strângeau din ambele părţi. vedeam treptele înguste şi cimentul zdrobit de milioanele de tălpi ce le călcaseră înaintea mea. şi parcă îmi era şi mai frig. cele câteva trepte până la etaj mi s-au părut infinite. inima-mi pompa nervoasă sângele în trup şi mă întrebam deja ce caut acolo.

am dat de o altă uşă şi de semne de viaţă. o scrumieră mare şi neagră în care erau îndesate zeci de mucuri de ţigară trona lângă uşa care dădea în redacţie. priveam cu neîncredere în jur, dar mi-am facut curaj şi am rotit de mânerul îngheţat. degeaba, însă. şi încă odată. m-a pufnit râsul. mi se părea ireal ce mi se întâmplă în tot acel peisaj incredibil. cineva de după geamul murdar m-a văzut pesemne războindu-ma cu matahala grea şi a apăsat butonul miraculos. am păşit sfios în holul flancat de o canapea roasă şi un fotoliu frumos odinioară. în stânga şi în dreapta se lungea un alt hol pustiu înveselit doar de bruma de lumină care naiba ştie de unde venea. în faţă, un alt hol, mai mic decât primul, cufundat în întuneric. mi-era deja dor de redacţia din vilă lasată în urmă cu două zile. cineva m-a tras prin bezna din faţă şi m-a trecut printr-o altă uşă. încăperea, mare de altfel, m-a şocat. fără geamuri şi tapetată ciudat cu ceva ce semăna a cofraje pentru ouă. nu-mi imaginam că o redacţie de televiziune poate exista într-un asemenea loc înspăimântător.

nu mi-a trebuit însă mult timp să simt că ceva pulsa acolo cu tărie, că era mai multă viaţă şi energie decât mi-as fi putut imagina. v-am văzut strânşi la masa din mijlocul încăperii. v-am auzit vorbind despre lucruri pe care le ştiam deja, despre ştirile care vă aduceau zilnic în casele noastre. m-am asezat pe primul scaun din faţa mea şi vă priveam cu drag. mă priveaţi şi voi cu coada ochiului şi ştiu că o făceaţi temători la ce va urma. şi ştiu că eram privit doar ca un alt "deştept" venit să vă destrame rutina şi munca de până atunci, să vă înveţe ceea ce ştia el. mi-eraţi dragi şi pentru asta şi pentru că trecusem la rândul meu prin aşa ceva. doar că, spre deosebire de voi, ştiam că împreună vom face ceva mai frumos decât era până atunci. n-o să uit niciodată cum am pornit la drum, cum ne-am cunoscut, şi cum, până la urmă, v-aţi lăsat purtaţi spre înainte.

povestea a continuat apoi extraordinar şi pe nesimţite. greu şi frumos. am umplut cu energia şi cu dorinţa noastră tot spaţiul din clădirea nouă şi frumoasă în care am ajuns. nu-mi e greu să îmi aduc aminte de fiecare minut, de fiecare gest, de fiecare mişcare din redacţia care a devenit casa noastră de un an încoace. nu pot să uit cum vă încurcam mereu numele, cum mă transfiguram să vă fac să înţelegeţi că faceţi parte dintr-o tagmă nobilă şi privilegiată, că e atât de frumos ce facem. am crescut împreună, frumoşi şi drepţi. cu nervi şi ţipete. şi cu lacrimi, dar şi cu râsete şi cu bucurie. împreună suntem familia Transilvania L!VE. şi-mi sunteţi la fel de dragi ca-n prima zi. şi mi-e dor să vă văd şi să vă aud. minut de minut...

marți, 18 decembrie 2012

bucuria crăciunului...

mai este doar un pic până la crăciun şi aştept cu nerăbdare bucuria Naşterii Lui. anul trecut am trăit crăciunul din amintiri, anul asta....nu ştiu, sincer.

aş vrea să pot face iar multe cadouri. dar multe. colegilor şi tuturor celor dragi mie. nu mi-a plăcut niciodată un pom de iarnă cu nimic sub el. chiar dacă e împodobit ca-n poveşti. dacă nu e o cutie colorată dedesubt, e mort, e făcut fără suflet, doar că aşa trebuie de crăciun.

recunosc, îmi place să fac cadouri, să le aşez acolo şi să văd oamenii bucurându-se. de mine uit mereu. şi alţii uită, nu-i vorbă... hihi, dar nu contează. îmi place să văd hârtia colorată sfâşiată, degetele care rup, nerăbdătoare să descopere darul. ochii care nu mai văd şi urechile care nu mai aud nimic. îmi plac lacrimile de bucurie şi vocea gâtuită de emoţie. şi braţele care se încolăcesc în jurul gâtului meu şi şoapta pentru care trăiesc: "mulţumeeeesc!" da, iubesc toate astea.

mai mereu îmi dau lacrimile când ascult colinde în faţa bradului. sunt atât de frumoase şi de liniştitoare. îmi place să am un pahar de vin alături şi să mă îmbăt savurând minunea lumii. pfff... ma trec deja fiori.

mi-e frică să nu cad în depresie şi anul ăsta, să nu-mi îngheţe lacrimile pe obraji pe stradă.  nu vreau asta. o să încerc să mă bucur de bucuria ta. şi a ta. şi a ta, desigur. nu ştiu dacă o să pot să am un cadou pentru toti, dar un gând bun pentru fiecare cu siguranţă voi avea. iubiţi crăciunul, pentru că e miracolul vieţii, iubiţi Crăciunul pentru că, doar aşa, luminiţele din brad stau aprinse... şi pune şi tu bucuria ta într-o cutiuţă colorată...

miercuri, 12 decembrie 2012

albul magic...

îmi place să-mi afund picioarele în zăpada necălcată. dar nu oricum, ci încet-încet, ca şi când aş mângâia nişte obraji îmbujoraţi de emoţie. să aud cum pârăie ca un pepene copt. mai întâi, un pas, apoi altul, şi altul. brusc, o iau la fugă şi nu mă opresc decât atunci când aerul aspru îmi arde pieptul. albul din jur îmi ustură ochii, căciula stă să-mi cadă, hainele au urcat de-asupra pantalonilor uzi. îmi scot tacticos mănuşile şi-mi afund mâinile în zăpada moale. e o senzaţie incredibilă. copilul din mine râde iar de fericire şi aruncă în aer pulberea strălucitoare. şi iar, şi iar... nu mă satur să simt peste tot atingerea minunii reci.

sunt ud şi îmi simt degetele chirchite de frig. îmi sunt plămânii înjunghiaţi de aerul rece, iar inima stă să-mi iasă afară. mă uit la norii ce-i pot atinge parcă şi mă cuprinde o dulce ameţeală. mâini nevăzute mă apucă şi mă trag în jos. mă învelesc într-o clipă cu plapuma moale şi grea. dacă nu ar fi atât de frumos, cu siguranţă că aş vrea să adorm fie şi măcar pentru o clipă. nu vreau însă să pierd nimic din aceste momente magice. văd pentru o clipă soarele fără putere de-asupra mea, aud respiraţia pământului îngheţat şi simt apăsarea imensităţii albe. e linişte şi pace aici. lumea, cu ale ei, a dispărut de mult.

îmi desfac uşor braţele. şi nu e greu deloc. şi le desfac mai mult, şi mai mult. închid ochii şi-ţi simt degetele calde. ştiam că esti aici. ştiam că simţi şi că vrei acelaşi lucru. îţi simt părul peste faţa-mi  plină de steluţele reci. şi buzele apăsate peste pleoapele-mi adormite în visare. îmi adun braţele şi te învelesc cu plapuma albă. respirăm odată cu pământul, în cel mai frumos pat din univers. ne iubim acolo, acoperiţi de pasiune şi dorinţă. şi simţim că ne iubeşte şi pământul şi aerul. şi cerul care îşi împrăştie din nou dragostea peste noi...




miercuri, 5 decembrie 2012

ratăcire...

in noaptea asta am atins primii fulgi de nea. erau, nu mulţi, pe capota maşinii mele. m-am jucat cu ei, exact ca un copil. şi vreau zăpadă. multă. şi frig mare. pentru că aşa e totul mai curat şi nu mai miroase urât nimic.şi oamenii mai tac naibii şi nu mai scot prostii pe gură.

am văzut recent un film. despre un divorţ, ce a semănat izbitor de mult cu al meu. despre o iubire imposibilă şi despre cum să-ţi recâştigi echilibrul pierdut. faptul că m-am regăsit în poveste, m-a fascinat. mă uitam prostit la ecran şi sorbeam cuvintele celor care se luau la trântă cu existenţa lor nefericită. mă gândeam la un moment dat că scenaristul, cu siguranţă, a trecut printr-o experienţă asemănătoare, şi că nu e unul din aceia care in america fac din divorţ un sport. era vorba de trei paşi, aparent banali: mănâncă, roagă-te şi iubeşte. să spunem că sunt, deocamdată pe la mijlocul drumului. şi că partea cea mai grea, ultima, încă nu o pot atinge. 

mă uit la mine, şi simt că încă mi-e teamă. şi nu mi-e teamă de vreun nou eşec. deloc. mi-e teamă să-mi deschid iar sufletul, mi-e teamă să nu rănesc. mi-e teamă, parcă, să fiu iubit din nou. paradoxal, nu? sunt al dracului de neîncrezător şi de nehotărât. par un dur, dar nu sunt deloc aşa.

aş lua-o şi eu hai hui prin lume, să rătăcesc prin locuri neştiute încă, să fac lucruri pe care nu le-am făcut, să risipesc otrava ce-mi mistuie fiinţa. să învăţ să râd din nou. şi nu oricum, ci cu toată fiinţa mea, cu ficatul, aşa cum un vraci bătrânel şi simpatic tot cerea în film. să  deschid încet fereastra sufletului, să învăţ din nou să iubesc bunătatea şi dragostea oamenilor. pentru că, acum, sunt rece. şi insensibil. şi rănesc fără voia mea.

nu pot însă să rătăcesc prin lume aşa cum aş vrea. pentru că nu pot. dar mă strădui s-o fac în lumea mea mică. mă văd ca un sihastru uneori, cu toată agitaţia din jur. sunt capabil să nu aud şi să nu văd nimic. să fiu doar eu cu mine. şi cu rugile mele. e o etapă dureroasă a existenţei mele, dar am nevoie să-mi recâştig echilibrul. pentru că, acum, sunt ca un om beat. amorţit şi în derivă.

am povestit, entuziasmat, câtorva persoane despre film, însă reacţia lor m-a întristat. şi nu era vorba de actori, că nu erau frumoşi, sau despre locurile din el, cât despre faptul că, pentru un aşa subiect, totul a cam fost tras de păr, lungit nepermis de mult. şi m-a pocnit în moalele capului cât de superficiali şi cât de ignoranţi putem fi cu problemele celor de lângă noi. că suntem aşa, atât timp cât nu ne-am lovit cu capul de podea sau de pereţi. da, totul e frumos când iubeşti şi esti iubit, iar cel păţit de lângă tine rămâne un biet amărât fără noroc în viaţă, demn de dispreţ. afişăm mereu bunătate şi ne place să ne arătăm tuturor sufletul nobil, doar că mulţi dintre noi suntem doar nişte prefăcuţi ordinari. nu doresc asta nimănui, dar poate că e bine ca rolurile să mai fie schimbate, să înţelegem ce înseamnă, totuşi, să faci cunoştinţă cu podeaua şi cu pereţii. 

o să rătăcesc, deci, până sufletu-mi va spune că trebuie să mă opresc. până când o să să simt din nou că respir şi că sunt făcut doar din iubire. să pot păşi apăsat pe puntea îngustă, fără teama că voi cădea în hău. să revin acasă şi să râd din nou. cu ficat cu tot...

joi, 29 noiembrie 2012

ziua rahatului...

nu mai dau, de acum, doi lei pe politică. cel puţin pe asta de la noi. mi-am pierdut câteva ore din viaţă la televizor cu campania electorală. sunt dezgustat şi scârbit. şi-mi vine o lehamite de toate personajele care bulucesc acum la televizor. e totul o scârbă şi o flegmă mare. am fost mereu cu buletinul în secţia de vot, am pus ştampile pe unul sau altul, dar n-o mai fac. gata.

nu mă mai poate urni nimic către cabina cu perdeaua stupidă şi albastră. sabin, amicul meu, s-a săturat de românia, eu de pus ştampile. mi-am irosit degeaba energia şi tinereţea, convins că cei ştampilaţi se gândesc la mine. nu. nu se gândesc decât la ei şi la buzunarele care se vor umple o dată ajunşi în palatul hidos. să-şi bage în fund vorbele şi să le scoată afară doar cu cei de teapa lor. să facă un rahat mare şi să se hrăneasă din el şi în următorii patru ani. că, oricum, put.

mă intrigă când văd că oameni de calitate au fost furaţi de magia rahatului puturos. că, în naivitatea lor, cred că vor răzbi în lumea coruptă şi urât mirositoare. ştiu, o să le pară rău când se vor afunda şi ei în mocirla băltită. şi le va fi greu să ajungă la mânerul duşului, pentru că vor fi traşi inapoi de gloata mizeră şi coruptă.

să fie sănătoşi, să li se îngraşe conturile şi burţile, până or crăpa. cu toţii.

vreau de acum să trăiesc doar în micul meu univers. cu tine, sau cu tine. mă gândesc doar la crăciun şi la minunea naşterii. naştere pe care ei n-o vor înţelege în vecii vecilor, pentru că s-au născut morţi şi putrezi. nici măcar nu mai vreau să pot să le trag un şut în scăfârlie.

ar fi ceva să-i lăsăm singuri în ziua în care vor trăi cu speranţa că vor intra în rahat. ziua lor să o facem a noastră. să avem alegerile noastre. să ne gândim doar la iubire. să stăm cu cei dragi în jurul mesei, să stăm în parc pe o bancă şi să dăm bineţe tuturor. să râdem şi să privim la noi. la ale noastre. în ziua rahatului, să-i ştampilăm pe toţi cu degetul din mijloc ridicat...

miercuri, 14 noiembrie 2012

november rain...

plouă mărunt, aşa cum n-am mai văzut niciodată. nu văd stropii, doar simt pe faţă perdeaua fină de apă. şi e cald pentru vremea asta.

şi e atâta linişte.

şi nu e nimeni pe stradă să vadă ce simt acum. şi chiar nu e nimeni. e ciudat de linişte. nicio maşină, niciun pas grăbit spre casă.

parcă nu mai aşteaptă nimeni pe nimeni.

se aude doar fărâma de apă prelinsă de pe frunza încă lipită de trunchiul obosit al copacului. parcă sunt prins într-un laţ al timpului. e un dans mut al nopţii în care mă prind cu gândurile ce nu-mi dau pace. şi nici nu mă mai doare capul. stau şi privesc prostit la tot ce se mişcă în jurul meu. nici nu ştiu dacă trebuie să-mi fie teamă sau nu. totul se roteşte acum în jurul meu. e ireal ce văd şi ce simt. totul se unduieşte sub ochii mei mari.

văd dincolo de sticla aburindă a ochelarilor. simt că nu e nevoie decât de un pas pentru a călca pe alt tărâm.

mă înfior, însă nu e decât apa care se scurge pe sub gulerul hainei. mă simt cald şi văd cum respir viaţă. văd liniştea nopţii şi îi simt suflul. şi mă simt un privilegiat. pentru că tu dormi.

aşa cred că plânge cerul. ca şi acum. tăcut şi infinit de mărunt. şi de neştiut. şi fără lacrimi...





vineri, 2 noiembrie 2012

cu inima în gât...

ştiu că ceva e pe cale să se întâmple. am fost cu inima în gât toată ziua şi simţurile îmi sunt excitate. sunt agitat şi chiar surescitat. cunosc senzaţia asta. doar că nu ştiu ce are să vină. de rău, nu cred. de bine, e loc destul. dar de venit, vine. şi nu e de la luna de pe cer, mare cât casa. şi nici sunt "high" de la sf-urile mele preferate. pur şi simplu ştiu.

 nu mi-e teamă de necunoscut, dar nici nu mă arunc în el cu căpăţâna înainte. nici de neprevăzut, am trecut prin atâtea, încât acolo unde cineva se sperie de moarte, eu pot schiţa un zâmbet. am şi un presentiment de ce poate fi, dar încă nu-l spun.

mă roade nerăbdarea, aştept să mi se întâmple ceva. ard ca lumânarea pe care am aprins-o astăzi la căpătâiul tatălui meu. l-am simţit atât de aproape şi poate că a ţinut şi el să mă avertizeze că va urma ceva, dar n-am înţeles încă ce. sunt acum acelaşi, ca întotdeauna. nerăbdător ca un copil care aşteaptă darurile de ziua sa, acel om mare care se bucură deja, pentru că ştie că va primi ceva. am fost mereu aşa şi niciodată nu m-am ferit de zâmbetele şi ridicolul uşor în care reuşeam să intru. nici că-mi pasă nici acum. nu mi-am cenzurat nicicând pornirile copilăreşti. sunt şi acum un copil mare în conflict etern cu anii şi firele-mi albe.

n-am decât să aştept, şi asta mă omoară. simt cum inima stă să-mi spargă pieptul. şi aş dormi, dar ştiu că o voi face greu. aş vrea să apăs acel buton miraculos, să mă ducă pînâ-n clipa aceea. doamne, ce dragă mi-e starea asta. şi nu vreau acum nici vizita zânei măseluţă, şi nici darurile lui moş crăciun...




miercuri, 31 octombrie 2012

îmi pasă de tine...

ar trebui să fie simplu. să trăim viaţa doar pentru noi. să nu ne complicăm existenţa gândindu-ne la alţii. fruntea ne-ar fi mereu netedă, poate inima ne-ar râde mai des şi sufletul ne-ar fi mai uşor.

în ce mă priveşte, lucrurile stau cam pe dos. şi aşa sunt de când mă ştiu. mereu m-am hrănit din bucuria celui de lângă mine, din licărul de lumină răsărit din ochii storşi de lacrimi. nu sunt eu acela trimis pe lume să aducă alinare şi speranţă, dar m-am regăsit mereu pe locul celui care trebuie să facă asta. sau măcar să încerce. şi fără să-mi propun neapărat aşa ceva. aşa am crescut, aşa am fost crescut, aşa am învăţat de la părinţii mei.

simt mereu că nimic nu e prea mult când vrei să faci o bucurie cuiva, fie şi pentru o clipă. nu suport să văd tristeţe şi durere în jurul meu. aş vrea să cuprind cu braţele toată amărăciunea din suflete şi s-o car în spate. doar să te văd zâmbind. mi-ar face povara mai uşoară şi mi-ar aduce tihna în suflet. mi-ar ajuta trupul să mai facă un pas. şi încă unul. şi mă simt obosit şi cu mintea goală când stau inert şi mi-e imposibil să merg înainte.

nu mai visez demult cu mine, ci cu tine. vreau să mă simţi aproape. nu ştiu mereu cum s-o fac şi asta mă doare. dar vreau să te văd, omule, senin şi drept. lacrimile să-ţi mai curgă doar de fericire. mai am loc şi pentru tristeţea ta. alung-o din suflet şi trăieşte.

îmi pasă de tine, omule. mai mult decât îmi pasă de mine. pentru că ştiu că va veni şi vremea când îi va păsa cuiva şi de mine...

sâmbătă, 27 octombrie 2012

bolnav de fericire...

aud mereu, de mai bine de un an, că timpul le vindecă pe toate. de fapt, am auzit multe în acest răstimp. că uit, că o să iubesc din nou, că viaţa merge înainte, că aşa a trebuit să se întâmple, că e nevoie de un an sau de doi să-mi revin. recunosc, am avut perioade, la început, când mă gândeam că aşa o fi. da, eram vulnerabil şi mi-era foame de o vorbă bună de la cel din faţa mea. acum, însă, nu mai cred în aşa ceva. nimic nu poate înlocui ce ai pierdut şi nimic nu te poate face să uiţi.

viaţa nu poate fi o loterie, destinul nu poate fi jucat la ruletă. am ajuns să-i apreciez pe cei care te lasă în pace atunci când eşti în dificultate şi nu te sufocă cu vorbe de îmbărbătare. după cum îi urăsc pe cei care compătimesc. slăbiciunea umană e dată şi de credinţa că le ştim pe toate şi că cel de lângă tine are nevoie de amăgirea ta. ne-am obişnuit să aruncăm cu vorbe în cel care suferă, să simplificăm totul cu neobrăzare şi fără să ne dăm seama că astfel afişăm o superioritate care jigneşte în cele din urmă.

după ce ai atins cerul, viaţa nu mai poate fi trăită altfel, e ceva ce se întâmplă o singură dată. şi dacă te-ai hrănit cândva cu fericire şi cu iubire, nu-ţi va mai fi foame nicicând. poate doar dacă la masa sufletului se aşează din nou cel care te-a umplut de dor şi patimă. am iubit din adâncul fiinţei mele, am plâns de fericire şi am râs cu ochii larg deschişi, mi-am prefăcut sufletul într-un tun şi am azvârlit cu inima prin pieptu-mi dezgolit, am fost alintatul lumii şi cel mai iubit dintre pământeni.

n-am nicio problemă, deci, dacă destinul mi se va curma mâine. n-am nicio problemă dacă-mi voi da ultima suflare singur. sufletul meu râde într-una, chiar dacă asta nu se vede, mâinile-mi ating când vreau ochii şi chipul drag. mă trec aceeaşi fiori şi simt aceeaşi patimă ca la început. cei ca mine nu pot fi lecuiţi. nu există antidot pentru fericire.




duminică, 21 octombrie 2012

maşina de cuvinte...

îmi este dor de vechea mea maşină de scris, care mi-a rupt mâinile pe drumul de la casa presei la gara de nord. era o vreme câinească atunci în Bucureşti. era mijloc de octombrie şi, deşi ploua, în aer era miros de iarnă. eram atât de fericit că doamna petrescu mi-a pus în braţe maşina de cuvinte, că nu-mi mai păsa de frig. am realizat că ar fi un dezastru să ma pornesc la drum cu ea descoperită, aşa că am decis pe loc. am renunţat la geacă şi am acoperit-o. câinii din zonă m-au luat la ochi şi am fost condus până la autobuz de alaiul zgomotos. neîndoielnic, arătam şi caraghios cu cele aproape 10 kilograme de metal în braţe, cu geanta care-mi aluneca mereu la vale şi, pe deasupra, pe jumătate dezbrăcat.

 în autobuzul 105, aglomeraţie mare. trecuseră cinci ani de la revoluţie, însă nu vedeam nimic schimbat pe feţele oamenilor. aceeaşi tristeţe pe chipurile lor şi aceeaşi linişte. nici huruitul maşinii ce se urnea cu greutate din fiecare staţie nu reuşea să spargă tăcerea apăsătoare. ochii tuturor priveau fix pe geam, nu la ceva anume şi, din când în când, ne uneam cu toţii într-un dans suprarealist din cauza unei pedale apăsate cu prea mult zel. cred că eram singurul fericit din maşină, chit că braţele îmi erau de mult amorţite. mi-au venit în minte zilele când nu reuşeam să ajung la şcoală decât atârnat de uşile troleibuzelor, când nu eram decât o boabă din chiorchinele de oameni preocupaţi să apuce un centimetru din bucata de metal îngheţat. nu mă gândeam decât de unde să cumpăr banda cu tuş negru şi la cât de complicat o fi de montat. la teancul de foi ce mă aştepta pe birou, şi la prima ştire pe care o voi scrie în postura de jurnalist cu acte în regulă. a urmat o noapte lungă şi rece în care nu cred că am închis un ochi. era şi emoţia, dar şi teama că cineva ar fi pus ochii pe maşina mea de cuvinte. de atunci, acestea au venit parcă altfel, mai uşor, dar şi mai grele.

mă gândesc la cum lucram toţi colegii din presă la acea vreme. şi-mi vin în minte momente şi imagini tare dragi. coada de la faxul pd-ului şi cearşaful de hartie pe care-l înghiţea pe de-o parte, şi-l scuipa pe cealaltă. ticăitul acela care cerea înfometat foaie după foaie şi sunetul acela prelung care-ţi confirma că ştirile tale au ajuns unde trebuie. şi apoi, inevitabila voce de la bucureşti care-ţi spunea că nu se văd bine literele. practic, dictai încă o dată totul la telefon. dar nu mai conta. te uitai la ceas şi te gândeai că ai întânire cu funcţionarul de la primărie, şi apoi cu sectoristul din cartier. îi cumpărai lui cristina de la partid o prăjitură şi apoi o pupai, rugând-o ca şi mâine să te mai suporte pe aparatul minune.

nu ştiam ce e acela internet şi nici telefon mobil. nici cooperative nu făceam, dar ne întâlneam la o bere a doua zi, fiecare cu ziarul lui sub braţ. nu ne întindeam prea mult la poveşti. eram mânaţi de pasiunea şi dragostea pentru meserie şi ne împrăştiam care încotro după ştirea de a doua zi. nici conferinţe de presă nu aveam câte două-trei ca în ziua de azi. mai degrabă le provocam noi prin ceea ce scriam. eram ca o haită de lupi flămânzi, îi alergam pe toţi până nu mai puteau şi din toate direcţiile. era singurul lucru pe care nu şi-l doreau, să apară vreun jurnalist la uşa lor, fiindcă ştiau că nu e de bine.

şi ajungeam acasă tare obosiţi, în miez de noapte. aruncam cât colo papucii tociţi şi ne puneam pe scris. trebuia să dăm mai multă informaţie decât cel de la gazeta concurentă, mai credibilă şi mai incisivă. nu-ţi mai descifrai cuvintele scrise pe un colţ de masă sau în picioare pe peretele vreunei instituţii. te gândeai că dimineaţă musai să mai vorbeşti şi cu x şi cu y. că ceva nu-ţi este încă clar şi te rugai ca celălalt să nu ţi-o fi luat înainte. nu-ţi doreai decât să-l vezi perpelit a doua zi, cu articolul tău sub ochi.

mă încearcă, aşa de la o vreme, o tristeţe când privesc în jur. când văd că meseria asta nu mai e făcută din pasiune şi din dragoste. că se priveşte tot mai mult spre ceas, să se termine o dată cele opt ore de lucru, să poţi fugi la altele. să-ţi faci semnele, să-ţi umpli timpul de emisie. când văd că întâlnirile dintre ziarişti se transformă într-un schimb de bârfe despre viaţa personală a unuia sau a altuia, că subiectele discutate sunt despre şefii răi şi proşti, care, ce tupeu, nu sunt mulţumiţi de tine. când văd haosul din momentul în care internetul cade şi semnalul de pe mobilele scumpe dispare. sau când nu mai vine maşina să-ţi ridice fundul din poarta primăriei.

e atâta suficienţă şi simţi de multe ori că te lupţi cu morile de vânt, că eşti la un pas să dai şi tu deznădăjduit înapoi. uneori chiar aş vrea să dispară şi internetul, şi telefoanele, şi maşinile de serviciu. poate că atunci meseria asta ar mai avea încă o şansă.

mi-e dor de maşina mea de cuvinte, de zilele şi nopţile petrecute doar cu ea, de faxul de la pd şi de papucii tociţi. de ziariştii mei şi de gazeta pe care cu mândrie o purtam toată ziua sub braţ...

duminică, 14 octombrie 2012

florile lunii...

pereţii camerei îmi apăsau tâmplele şi simţeam nevoia să respir aerul tare al serii. afară a plouat şi soarele stă să cadă. nu e târziu, dar văd că strada e lipsită de viaţă. pare că adierea nopţii a gonit lumea în case. nu-mi place amorţirea asta.

uruitul păsării de fier îmi saltă privirea. n-o văd, dar e acolo. ştiu că zboară departe, poate chiar spre tine. îmi doresc să am aripi şi să mă înalţ. sunt sigur că-ţi voi simţi urma.

luminile străzii sunt deja departe şi simt cum pământul respiră aerul rece. nu mai ştiu drumul şi paşii mă poartă prin iarba udă. e liniştea pe care o iubesc şi-mi pare rău de fiecare firicel de viaţă pe care-l strivesc.

iau luna în palme şi desfac stelele de pe cer să-mi lumineze calea. poate că aşa făcea şi bunicul meu. îl văd şi acum cum apărea senin şi luminat de becul chior lipit de peretele casei din grădina întunecată cu prunele în poală. şi nu înţelegeam cum face asta.

era înţelept bunicul meu şi fiecare vorbă a sa mă făcea să mă gândesc la alte zece. mi-e dor tare de el, de ziarele şi de cărţile îngălbenite pe care mi le trântea în faţă. nu că n-ar fi avut nevoie de o mână de ajutor, dar mă lăsa mereu să stau în liniştea casei, să mă muncesc cu cuvintele.

vedeam deja prin ochii bunicului meu. vedeam undeva aproape şi cărarea pierdută. mângâiam tulpinile aproape uscate şi am început să rup una câte una. ştiu acum că aşa făcea şi el cu prunele din grădina aprinsă de întuneric. că vedea ce voia doar el să vadă. plantele aspre îmi răneau degetele şi aproape că le smulgeam din culcuşul lor. le strângeam înecat de emoţie şi parcă le aşezam între două coperţi deja îngălbenite.

am luat-o spre casă şi paşii nu-mi ajungeau. cred că eram ridicol în acele momente. dar eram un ridicol fericit. aşa cum e fiecare bărbat cu flori în braţe. le-am aşezat toate pe perna ta mică. şi sunt chiar frumoase. şi sunt florile lunii...












luni, 8 octombrie 2012

zece minute de toamnă...

nu mi-am imaginat o secundă că este atât de rece. haina luată la întămplare de pe cuierul dezordonat flutura pe trupul meu chircit de şocul termic. ieri, soarele încă-mi încălzea obrajii, însă acum erau uscaţi şi aspri. parcă tot praful de pe stradă mă lua la ţintă. rafalele sălbatice nu mă lăsau să-mi aprind ţigara. îmi venea să dau de pământ cu bricheta, cu ţigara, cu toate. mă enervează când nu-mi pot urma ritualul. m-am încăpăţânat şi într-un final am reuşit să trag un fum adânc în piept. urmăream distrat cum pâcla albastră era înghiţită de haosul ce mă înconjura. cafeau era încă caldă şi mi-am lipit instinctiv degetele de cana mare. şi brusc m-am liniştit. furia vântului se domolise.

mă uitam la plasa de pe uşa de plastic. e ruptă în colţul de jos, încă din primele zile ale lui dino la noi. îmi amintesc cum mă pufnea râsul când îl vedeam furios că nu poate răzbate dincolo de împletitura fină de sârmă. poate şi de asta nici nu m-am obosit vreodată să o schimb. aşa şi cu partea de jos a gardului care arată de parcă a făcut deliciul unei armate întregi de rozătoare. am simţit capul mare al celui vinovat de toate astea. ca de obicei, şi-l bagă între braţ şi corp, obligându-mă să-l îmbrăţişez. îi simt trupul cald şi bine făcut, şi-mi apăs degetele pe căpăţâna lui mare. ştiu că-i place aşa. nu-i ia mult să-l răsucească şi să mă trezesc cu limba lui mare peste faţă. pff, niciodată nu sunt pregătit pentru asta. e atât de fericit şi ochii ăia mici ai lui râd cu poftă.

mă mut ca o babă pe treptele din faţa casei. peste drum, noii vecini îşi tot mai aduc una alta pentru casă. "bună dimineaţa, vecine", aşa mă salută mereu, cu timiditate. par oameni de treabă, şi-i privesc cu drag cum trag de cutiile mari. ştiu senzaţia. îi văd în clipa următoare pe balcon, scrutând noul lor cartier. şi el se apleacă pe balustrada de metal şi trage cu poftă din ţigară. privirea lui n-are stare, nu se satură să vadă. îi fac cu mâna, strâng pumnul şi ridic un deget în sus, semnul victoriei. îmi răspunde la fel şi-şi îmbrăţişează cu drag femeia. ştiu şi senzaţia asta, şi-mi trag privirea.

ghivecele atârnate de-asupra intrării se mişcă agale. nu mai au viaţă în ele din toamna trecută. cioturile uscate au rămas acolo peste an. îmi pare rău acum că n-am pus alte flori în loc. dar nu prea era vreme de culoare după tot ce s-a întâmplat. la fel e şi cu ghivecele de pe balcon. mă gândesc că nu va mai fi la fel la anul. şi poarta trebuie vopsită. şi burlanul prins la loc.

brusc, începe să bată iar vântul. a început să ningă. fulgii galbeni-verzui vin de peste tot. încerc să-i prind, dar nu se lasă. aş mai sta, dar trebuie să plec. mă ridic şi dau să intru, însă ochii-mi cad pe covorul moale aşternut peste tot. nu pot să nu mă răsfăţ păşind încet pe el. privesc la copacul din spatele casei şi pricep. e aproape golaş şi parcă se sfieşte de asta. e toamnă...

duminică, 7 octombrie 2012

ndi, crar, da!

azi mi-a fost dor. şi ieri mi-a fost. şi alaltăieri şi toată săptămâna şi luna trecută. de frumos, de bine, de râsete, de ochii şi de gura ta. de trupul tău. de părul tău ca valurile mării. de vocea ta. de tine. te strig şi ştiu că mă auzi, te ating şi ştiu că simţi.

eşti cu mine mereu, în respiraţia şi aerul meu. în inima care-mi sparge pieptul de dor. şi nu mă pot opri. şi nu pot să nu mă gândesc, şi nu pot să nu-mi doresc.

lumea-mi spune că sunt trist şi că oricât aş încerca să fiu altfel, par şi mai trist. nu pot fi trist când iubesc aşa ceva. mi-e lumină în suflet ca-n prima zi. e soare şi cald înlăuntrul meu pentru că ştiu că undeva acolo eşti tu. sunt incurabil, ştiu. de asta n-are cum să mă vindece nimeni. inima-mi este dată deja, sufletu-mi este învăluit de îmbrăţişarea ta, iar buzele ferecate de sărutul tău. nicicând n-am simţit depărtarea atât de aproape. şi ziua aceea va veni, chiar dacă va fi cea din urmă. până atunci, şi astăzi îmi va fi dor, şi mâine îmi va fi dor, şi poimâine, şi săptămâna viitoare, şi luna viitoare îmi va fi la fel de dor.

e atâta iubire în mine, atâta drag şi dor. cât pământul şi-ncă o dată. ndi, crar, da!






joi, 4 octombrie 2012

un "prostovan"...

am dat cu piciorul unei oportunităţi de a pleca o săptămână din ţară într-un loc minunat din creierii europei. la nişte oameni frumoşi de tot şi pe bani de nimic. pentru că sunt un exemplu clasic de fecioară care cumpăneşte destul, pentru că nu sunt obişnuit să iau decizii de pe o zi pe alta. recunosc, am un disconfort să fac asta, chit că atunci când s-a întâmplat a şi ieşit al naibii de bine şi n-am regretat o secundă că am decis într-un fel sau altul. doar că acum mă sâcâie altceva. şi contextul e cu totul altul. nu mai depinde doar de mine.

mi s-a spus că fac o confuzie între fi colegial şi teama de a nu profita de cineva. şi asta m-a pus pe ganduri la o oră la care trebuia deja să visez frumos. chiar unde e graniţa asta? cred că e subţire de tot şi de aici confuziile. bine, acuma depinde de cine judecă şi de firea celui pus să arate cu degetul într-o direcţie sau alta.

acum am ales să se întâmple contrar dorinţelor mele. am fost făcut, amical desigur, un "prostovan", pentru că "nu sunt în stare încă să profit de ocaziile ivite". pentru că am ales un bun simţ, se pare doar de mine înţeles, de a nu provoca valuri neaşteptate în viaţa cuiva, de nu-i da un program peste cap, aşa tam-nesam. şi nici nu are importanţă că eu aş accepta senin o atare situaţie, ba chiar m-aş felicita pentru o faptă bună făcută.

hmm...  de fapt mereu am fost aşa. am eu o lume, aşa, a mea, cu valorile, principiile şi mersul ei. şi, pare-se, sunt al dracului de încăpăţânat să mă ţin de ele. nu cred că ăsta e mereu un lucru bun, nu ştiu dacă asta se cheamă a fi defensiv. că n-am curajul de a fi pur şi simplu în stare să fac şi să spun "asta e, de mâine plec. e dreptul meu să fac asta!" nu cred că e vorba totuşi de asta. mă gândesc că e vorba de acel bun simţ de care spuneam, dar unul împins undeva peste o limită cu care mulţi nu operează. că nu-l simt, că nu-l acceptă sau că nu-l înţeleg, nici nu are importanţă. sau poate că da şi de aici acel "prostovane!", care m-a făcut să zâmbesc la ceas târziu.

e important să ştii că trebuie uneori să-ţi refuzi micile plăceri ale vieţii. şi mai ales de ce. doar aşa poţi să zâmbeşti pe mai departe, doar aşa poţi privi curat în ochii celuilalt. chit că celălalt habar n-are de ce-l priveşti aşa.

şi ştiţi ce? sună a clişeu de doi lei, dar roata într-adevăr se rostogoleşte. s-a rostogolit şi până acum. şi se va mai rostogoli. c-aşa e viaţa. ca o roată... 








vineri, 28 septembrie 2012

vremea frumosului...

e una din acele zile pe care le iubesc. fără arderea soarelui, fără să simt că aerul mă părăseşte încet şi că sufletul îmi ia foc. e un cer absolut ireal, norii grei parcă stau să-ţi cadă în cap într-un univers tot mai colorat. şi vântul... am simţit zbaterea răcoroasă în tot trupul. stăteam cu braţele larg deschise şi mă lovea din toate părţile. aveam senzaţia că e suficient să ridic braţele pentru ca hainele să-mi dispară în clipa următoare în cenuşiul norilor. mi-am dorit să fiu pe vârful unui munte şi, acolo, să ridic braţele...

e o toamnă incredibil de frumoasă la cluj. şi nu e doar vântul, şi nu sunt doar culorile şi frunzele ce se desprind obosite de trupul ce le-a dat viaţă peste vara uscată şi fierbinte. e parcă totul mai odihnit, mai matur, mai înţelept şi mai bun. e vremea frumosului...

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

ştiu că-ti place. eu am fredonat-o toată ziua. chiar, vrei să o facem împreună de data aceasta?

joi, 27 septembrie 2012

o mie de zâmbete...

ceea ce a început ca un capriciu, văd că a devenit un lucru chiar serios. am depăşit astăzi, după nici 20 de zile, graniţa celor o mie de afişări pe această pagină a gîndurilor mele. nu ştiu dacă sunt multe, dacă sunt puţine, pentru mine e însă un lucru extraordinar. aţi intrat aici, din românia, dar şi din statele unite, din canada, din italia şi elveţia, din qatar şi grecia, din germania sau din marea britanie, sau chiar din china. şi asta m-a umplut de bucurie. pagina asta a devenit deja ceva drag pentru sufletul meu şi nu am de gând să renunţ la ea.

de la prima postare şi până acum mi s-a tot spus că ce scriu e curajos şi profund, că e naiv, că e curat şi sincer, că face bine sufletului, că e trist dar şi optimist, ba chiar că sunt un plângăcios care scrie aşa doar pentru a stârni compasiunea femeilor. asta a fost chiar tare! orice aţi gândi citind rândurile mele, pentru mine înseamnă doar că am fost pentru o clipă cu voi şi asta e tot ceea ce contează.

nu mă voi opri din scris, pentru că-mi face bine. simt că am astfel timp şi pentru mine şi am cum să vă spun ce mai fac şi ce mai gândesc. pentru că n-am făcut de mult timp asta. pentru că în astea două săptămâni şi ceva am reuşit să zâmbesc de cel puţin o mie de ori. vă îmbrăţişez şi poate aniversăm împreună şi zâmbetul 2.000...


luni, 24 septembrie 2012

ochi trişti...

mă întreaba lumea de la o vreme de ce am ochii trişti în fotografii. şi mă întreabă cu atâta nedumerire, încât ma enervează. adică, mi se pare absurd să întrebi aşa ceva. evident, dacă aşa sunt, ochii trişti sunt oglinda unui suflet nu foarte vesel.

si chiar m-am întrebat dacă ochii mei sunt atât de trişti, încât să nască asemenea întrebări. şi m-am uitat şi m-am tot uitat la pozele din ultimul an şi jumătate. acuma, ce să zic, nu sunt foarte veseli, dar nici din cale afară de trişti. sau poate am uitat eu cum e să ai privirea veselă. în fine, prefer mai degrabă varianta cu ochii nu foarte veseli.

nu sunt foarte veseli, pentru că în ultima vreme n-am mai râs cu lacrimi, nu m-am mai bucurat de viaţă aşa cum o făceam odată. pentru că mi-e dor de căsuţa mea şi de scările care duc la dormitor. pentru că mi-e dor să-l văd pe dino facând ture în jurul casei, şi nu amorţit de plictiseală pe covoraşul din bucătăria mamei mele. pentru că mi-e dor să ies dimineaţa în spatele casei şi să-i dau bineţe noii zile cu o cafea fierbinte. pentru că mi-e dor să stau seara pe scaunul de paie din curte şi să privesc la lună. pentru că mi-e dor de grătarul meu negru, cu picioarele mâncate de rugină. pentru că mi-e dor să curăţ curticica de buruienile care se încăpăţânează să răsară printre dale. pentru că mi-e dor să spăl maşina cu furtunul şi să am grijă de peticul de iarbă din faţa casei. pentru că mi-e dor de tot ce a fost viaţa mea în paradisul de pe strada vlad ţepeş, din comuna apahida, la 13 kilometri de cluj. pentru că mi-e dor să spun cuiva "te iubesc cât pământul şi-ncă o dată!"

dar revăd şi fotografiile mai vechi şi acolo mă regăsesc cel mai mult. ştiu că trebuie să redevin acel sandu care emană viaţă. şi mai ştiu că voi reuşi asta. doar că atunci mă veţi întreba de ce am ochii atât de veseli...




marți, 18 septembrie 2012

am provocat timpul...

m-am săturat să stau nepăsător privind la trecerea implacabilă a timpului. m-am săturat să văd cum acesta se scurge precum nisipul ţărmului printre degete. m-am săturat să văd cum cerne viaţa şi curmă destine prea devreme. şi să aud mereu că nu ne putem împotrivi acestui hoţ de suflete. m-am săturat de prea indecentul act al resemnării.

nu putem opri acest monstru care ne bântuie existenţa, dar îi putem pune oprelişti în funebra-i trecere. pentru că, dacă facem asta, câştigăm răgaz. răgaz de a fi alături de cei dragi, răgaz să prindem luna în palme şi soarele în ochi. răgaz să râdem şi să devenim mai buni. răgaz să mai plângem cu lacrimi grele de bucurie.

am provocat timpul. şi armele mele nu sunt deloc complicate. pistolul îmi este zâmbetul, sabia surâsul şi pumnalul vorba bună. şi mai mereu lovesc drept la ţintă cu ele. şi mi-e totuna că monstrul mai face un pas în drumul său, însă ştiu acum că-l face mult mai obosit. şi asta pentru că trăiesc mai din plin. şi fiecare zâmbet, şi fiecare surâs şi fiecare vorbă bună îl ţine mai departe de mine. trag de fiecare secundă precum un sclav la galere, trag de fiecare clipă îmbolnăvit de dorinţa de a trăi. trag de cel de lângă mine să priceapă că asta e calea. ura şi încruntarea ne grăbesc sfârşitul. minciuna şi nesimţirea ne deschid uşile spre golul din suflete. spre nimic.

să nu mai vedem desenul adânc şi aiuritor de pe frunţile noastre, să nu fim trişti că ochii devin mai grei iar pasul mai încet. un zâmbet, un surâs şi o vorbă bună ne ţin spiritul tânăr. eu aşa ma simt de când am provocat timpul...




sâmbătă, 15 septembrie 2012

ura de ură...

îi urăsc pe cei care urăsc. îmi vine periodic în minte o întâmplare tristă, petrecută într-un miez de zi, într-un oarecare an, la un colţ de stradă. în faţa mea, o mână de femeie sprijinită de un zid obosit, să tot fi avut pe lângă 80 de ani. într-o cutie de margarină prea curată pentru trotuarul jegos, câteva monezi şi hârtii care îi dădeau femeii viaţă pentru o nou zi. trupul uscat nu scotea niciun sunet, iar ochii ei păreau prea istoviţi să se ridice şi să ceară pomana.

era tare curat îmbrăcată şi asta m-a făcut curios. eram sigur că hainele ei miros a săpun de casă, aidoma celui care-mi aduce mereu aminte de aşternuturile din casa bătrânească a bunicilor mei. da, voiam să văd ochii acelei femei. voiam să mă aplec şi să o iau de mână, să-i spun că nu trebuie să-i fie ruşine că a ajuns ca viaţa ei să depindă de ce are într-o o cutie de margarină.

priveam la bucata albă de plastic de pe caldarâm şi auzeam cum bărbatul care se proptise ţeapăn în faţa femeii îi arunca vorbe de ocară. în clipa următoare, sunetul metalului rostogolit pe asfalt mi-a afurisit urechile. speriată de moarte, bătrâna şi-a acoperit capul, convinsă că după cutia de margarină, va urma ea. nu ştiu dacă avea să se mai întâmple şi asta, pentru că în clipa următoare am sărit la gâtul nemernicului. dădeam cu ură în sacul de grăsime ce mirosea a parfum scump şi nu mă puteam opri. s-a aruncat pe jos ca un laş, ghemuit cu braţele în jurul capului. "nu mai da, maică, în el" - mă implora femeia, "nu mai da, că îl ajunge pedeapsa lui dumnezeu!". i-am ridicat nemernicului capul şi l-am făcut să o privească. şi l-am pus să-i ceară iertare. lumea s-a strâns în jurul nostru şi m-am lăsat şi eu să alunec pe lângă zidul obosit, lângă bătrâna speriată. într-un final, huiduma s-a ridicat şi a luat-o la sănătoasa, gonită de furia mulţimii.

am simtit mâna ei caldă peste a mea. i-am văzut, în sfârşit, ochii. ne priveam şi nu puteam niciunul să scoatem vreun cuvânt. da, ochii ei erau aşa cum mă aşteptam. mici, dar buni şi calzi. şi am rămas doar noi, proptiţi de zidul obosit, pe trotuarul murdar, cu poveştile noastre.








joi, 13 septembrie 2012

linişte...

îmi place liniştea de după apusul soarelui. e reconfortantă. atunci lăsăm deoparte agitaţia, încruntarea şi vrajba din timpul zilei şi aducem tot mai mult a oameni.

închid ochii si văd mâna care-i alintă părul, care-i mângâie chipul obosit, dar frumos. nu mai e nevoie de cuvinte. şi-i cuprinzi obrajii în palmele-ţi mari pentru a te putea privi în ochii care-i spun ca i-ai dus dorul. îi simţi mâinile care te înlănţuiesc şi te fac una cu ea. se aude un oftat şi nu pricepi de ce. ba da, pentru că şi tu o faci la rândul tau. pentru că dorul a fost mistuitor şi nu ştiţi niciunul cum să faceţi din zi doar o clipă...

paşii mă poartă spre malul apei. dansul umbrelor mă îmbată de plăcere. imi aud tălpile lipite de pământul tare şi uscat. şi nu ştiu de ce, îmi vin în minte clipe din armată în care ne târam prin praf la lumina lunii. o adiere rece ma străfulgeră şi-mi alungă gândul. e de la apa rece care curge necontenit spre eternitate. iubesc vuietul acesta. e o muzică care-mi aduce aminte de copilărie, de sărutul dat unei copile prea copile...

pe treptele ce duc spre apa neostoită sunt tot mai mulţi tineri. unii îmbrăţişaţi, alţii prea timizi să o facă. unii doar se privesc ţinându-se de mână. e atâta pace în jur. oraşul se reflectă în argintul apei. sunt atâtea culori şi atâta viaţă tăcută şi neştiută. luna e mare şi îmi râde complice...

e linişte şi multă iubire în jur şi am vreme să mă gândesc, în sfârşit, la mine. mă încurajez să nu fiu trist. îmi tot spun de la o vreme că viaţa mea de acum nu e decăt un răgaz pentru ce va urma. îmi tot spun asta şi am tot mai des senzaţia că viaţa poate să înceapă iar pentru mine.

luna îmi râde bezmetică în continuare şi-mi vin în minte clipe dragi. dar nu mai sunt trist ca altădată, când mă gândeam la ce-am pierdut. nu. nu cred în semne, dar de la o vreme ceva îmi spune să mă pregătesc pentru o nouă viaţă. îmi place atât de mult să aud şi să simt asta.

a trecut ziua mea, deci ar trebui să nu mai fie atât de cald. nu simt încă răcoarea nopţii. ridic însă ochii şi pesemne că timpul nu a stat să-mi asculte gândurile. am rămas singur pe malul apei mele dragi. până şi bezmetica lună s-a înălţat destul cât să stăpânească noaptea. adun chiştoacele din jurul meu şi vreau să ajung acasă. aud iar paşii ce-i cunosc şi văd fereastra în spatele căreia nu se află încă nimeni. zâmbesc. şi doar eu ştiu de ce...

nu mai vreau decât să adorm cu perna mea mică în braţe. şi să simt curând razele soarelui printre pleoapele-mi adormite. şi să/ti spun: "bună dimineaţa!"





luni, 10 septembrie 2012

dor de marea mea...

era înfiorător de cald. perdeaua era înțepenită, semn că nici vântul nu se mai obosea să sufle. stăteam despuiat în pat și/mi imaginam că sunt pe malul mării, locul atât de drag mie. n/am o obsesie pentru apa albastră și sărată, și nici pentru nisipul fierbinte, dar locul acela mă atrage. marea e plusul, eu sunt minusul, nu știu. o fi invers, deși nu cred. sunt ca un copil când știu că voi călca apa aceea care nu încetează să vină, care te cheamă. vuietul acela, freamătul scoicilor spălate de nisipul ud, valurile care încearca doar să te sperie și orizontul fără de capăt, mă fac să mă întreb mereu dacă nu asta înseamnă eternitatea. dacă nu asta înseamnă viața fără de moarte. dacă nu asta e viața însăși.

 mi/e dor deja să simt prima mângâiere a valurilor. că e zi, că e noapte, n/are nicio importanță. îmi dau seama acum că mereu mă uit cum apa îmi înconjoară tălpile înainte să privesc în zare. simt cum plăcerea mă învăluie. e ca un cearșaf ud de mătase care/mi acoperă goliciunea trupului. și nu privesc încă înainte. nu. închid ochii, îmi ridic ușor capul și privesc apoi o altă imensitate. a cerului. îmi desfac și brațele larg, am degetele desfăcute și nu spun decât atât: "trăiesc!"

nu/mi plac șezlongurile și n/am înțeles niciodată de ce mergi la mare să te arunci pe niște bucăți albe de plastic. să te lungești pe nisipul fin și moale, nu se compară cu nimic. și/mi place că m/a făcut mama lung de tot, iar picioarele mele nu încap pe niciun prosop sau cearșeaf din lume. îmi place să stau pe spate și să dau din mâini și din picioare. dacă faci asta pe zapadă se cheamă că faci îngeri de zăpadă. oare cum s/ar numi asta pe nisip?

îmi place să stau pe bolovanii care sunt puși degeaba ca stavilă în fața puterii celui care împinge mereu valurile spre țărm. îmi place să stau așa, să simt colțurile dure cum îmi impung spatele. și să ascult durerea pietrei care se fărâmă încet. și, da, să simt răcoarea valurilor rupte peste trupul cald.

perdeaua a prins viață și geamul se trântește cu un sunet înfundat. n/apuc să deschid ochii, că o bubuitură teribilă îmi sparge visul. e de ploaie, în sfârșit. vreau să dansez printre picurii de apă și să chiui. pentru că știu că apa care se revarsă din cer, e din marea care mă cheama. iar și iar...


convalescenta...

sa intri in mintea unui om proaspat divortat e dificil, sa/l intelegi e si mai greu. nu credeam sa fie asa, si, in atare situatii in care erau implicate persoane apropiate mie, aveam o replica stas: "si ce, daca? viata merge mai departe". asta pina cand am devenit eu pacientul, sa/mi spun asa. bine, replica are un dram de sanatate, e, oarecum, o alunecare spre optimism, o unitate de masura a ceea ce se cheama nevoia de a privi viitorul in culori mai putin intunecate.

acuma, sigur, depinde si ce a dus la divort, daca ruptura a fost provocata de unul sau de celalalt, de amandoi sau... de niciunul. de aici, variatiuni pe acceasi tema. multe, cred eu.

in ce ma priveste, sunt un pacient dificil. pentru mine, socul a fost devastator si am puterea sa recunosc, ca s/a produs cu considerabila/mi contributie. povestea cu paharul care se va umple candva o consideram o prostie cat mine de mare. ma credeam pe taram solid. de fapt nici nu ma mai gandeam ca fundatia casniciei se poate eroda in asa hal. semnele surparii existau, dar n/aveam ochi sa le observ. sunt un tip comod de felul meu, iar acest lucru m/a aruncat in hau. dar asta e o alta poveste...

"am hotarat sa divortam". patru cuvinte care m/au paralizat.  spuneam mai sus ca a fost vorba de un soc. pe naiba. a fost ceva mai mare si mai greu de suportat. cele patru cuvinte imi loveau timpanele precum niste lovituri de baros. pe masura ce minutele si zilele treceau, realizam prin ce trec. am socat, la randul meu, o armata de prieteni, care nu intelegeau calmul cu care le povesteam despre drama care ma plesnea fara mila. acasa, insa, dulapurile goale si mirosul ei ma impietreau pe canapeaua din sufragerie. si ma apuca cate un plans... doamne, ce mai plangeam! patetic, poate, dar asteptam pasii coborand din dormitor, sau rasul chicotit din fata televizorului. venea, insa, doar suieratul aerului salbatic prin usile si ferestrele uitate deschise.

magia se spulberase, simteam cum alunec la vale si, culmea, nici nu puteam, sau nu mai voiam sa ma agat de nimic. devenisem de nerecunoscut pentru cei din jurul meu. ochii mi se umflasera de plans si de nesomn, pielea mi se zbarcise, vorbeam singur ca un apucat, si faceam tot mai des crize de privit pe pereti.

construiam, incet, incet, izolatorul perfect. eram pregatit pentru purgatoriul ce urma sa vina negresit. zilele si noptile se perindau ametitor, iar eu ma scufundam in negrul rece si urat. pina la un punct, insa. m/am dezmeticit si am inceput sa dau din coate. nu voiam sa mor cu totul. m/am spalat pe ochi si m/am privit lung in oglinda. am inceput sa dau din coate si sa/mi umflu plamanii cu aer. voiam sa ajung iar acolo sus, sa simt dogoarea vietii. ardeam brusc de dorinta de a trai din nou, si doar pentru a intelege motivele care ma impinsesera spre marginea haului.

nu stiu daca ati fost nevoiti vreodata sa zambiti, ca asa trebuia. am ridicat sovaielnic un obraz, apoi celalalt si a iesit ceva ce semana a zambet. cred ca am fost ridicol o vreme cu schimonisirea de pe fata mea, dar nu/mi pasa. aveam gesturi si cuvinte potrivite pentru toti si toate. eram ca o masina programata sa mimeze o minima socializare cu ceilalti. nu am fost niciodata atat de fals si de artificial ca in acele momente. dar lumea din jurul meu m/a acceptat, asa amputat cum eram. si asta mi/a dat putere.

am avut retineri mari, dar am decis sa merg la slujba de inviere. si n/am vrut somptuozitatea catedralei mitropolitane, ci simplitatea bisericii din sat. a fost o ora incredibila, cu senzatii fantastice. simteam un gol in jurul meu si toate privirile parca indreptate spre fiinta mea naucita. ploaia incetase cu putin timp inaintea slujbei, iar cantarile bisericesti si Lumina au creat ceva de nedescris inlauntrul meu. eram eu cu El, si doar El cu mine, parca. simteam o mana calda pe crestetul meu. eram peste toti si toate. vedeam undeva jos, toate chipurile sbarcite de munca campului si de rachiul baut in nestire. si atunci, a fost pentru prima data cand am fost in stare sa nu ma hlizesc cu acel zambet mecanic. da. am zambit cu toata puterea fiintei mele si am stiut ca Mi/a dat viata din nou. nici in ziua de astazi nu stiu cum am ajuns acasa. stiu, insa, ca m/am asezat pe scaunul albastru din bucatarie si am luat, calm, doua lingurite din apa si vinul sfant. brusc, infioratoarea apasare din casa golita s/a spulberat. am plans iar, dar lacrimile ce/mi udau ochii nu mai dureau. si le/am lasat sa curga pina spre dimineata.

eram inca, totusi, pacientul de la numarul 13B.  doar ca stiam deja ce am de facut. am fost nevoit sa parasesc casa visurilor mele  pentru o camera mica, dar primitoare, din apartamentul mamei mele. dorul de casa ma mistuie si acum, dar am puterea sa merg mai departe pina in clipa revenirii.

s/a scurs mai bine de un an de cand am crezut ca totul a luat sfarsit, dar nu a trecut o zi in care sa nu ma gandesc la ce/am distrus. la ce/am gresit. acea noapte magica mi/a deschis ochii si mi/a colorat din nou sangele. acum stiu. nu tot, dar stiu. bolnav mai sunt, dar am trecut de la terapia intensiva, la convalescenta.  am provocat in acest an si multa suferinta si poate si mai multa dezamagire. nu e usor pe patul de spital si putina lume are rabdarea sa priceapa.

am devenit altul. vreau sa o iau de la capat. sa repar tot ce am stricat. si vreau iar. si simt iar. si am acum puterea asta. pentru ca m/am nascut a doua oara...







duminică, 9 septembrie 2012

bine am... venit!

sunt zile in care, pur si simplu, te trezesti cu ceva in gand... la mine s/a intamplat cu blogosfera. pina sa ajung aici, am baut si vreo doua cafele, am ars destule tigari, am ascultat o tona de melodii vechi romanesti, si... am zis sa rup matza in doua. zis si facut, si.. here i am!

sunt ca un bebe care face primii pasi, si sa stiti ca e faina senzatia. sper sa nu ma fi muncit degeaba pina acum, in sensul in care sa si apara pe blog ce screm acum. oricum, mi/am imaginat ca e destul de greu sa/ti faci un blog, dar din doua clickuri pe google s/a cam facut treaba. inca nu stiu de ce nu pot selecta sa scriu cu paragrafe, apas tab/ul, dar degeaba, nu stiu inca daca sa scriu cu diacritice, au ba, habar n/am daca pot sau nu sa postez fotografii sau filmulete.. anyway, o sa vedem pe parcurs.

simt ca fac ce trebuia sa fac de mai de mult. sa fie intr/un ceas bun! :)