duminică, 29 septembrie 2013

ciobul de apă...

nu-mi pot lua ochii de pe chipu-mi adâncit în balta vălurită de vântul rece al unei toamne deloc sfioase cu sufletele noastre. încap multe în ciobul de oglinda ce parcă a prins viață. e și luna, sunt și norii grei ce se lovesc într-una, orbiți de întuneric. mă gândesc că aleargă spre păsările ce le-au lăsat cerurile pustiite și că, în goana lor, se sprijină pe umerii mei.

ochii-mi strălucesc în lumina sâcâită de zbaterea nopții și mă las, parcă, purtat în lumea ciobului de apă rece. mi-e mintea încâlcită de prea multe și am nevoie să mă scufund în peticul magic.

să plutesc și să privesc cerul, doar asta-mi doresc acum. să mă las purtat de unduirea lină și să întind mâna după stelele ce s-au luat la întrecere cu norii bezmetici de singurătate. să-l privesc pe cel de dincolo, din lumea lui mare. să ating fruntea-i încordată și ochii ce n-au mai râs de mult.

îl văd curios. și intrigat. și extrem de încordat. fumează, dar asta nu-l mai liniștește de la o vreme și îl simt gata să o rupă la sănătoasa. i-aș da din puterea nopții și din dârzenia toamnei. din asprimea vântului și din dulcea trecere a stelelor.

mă simt vinovat și știu acum că l-am lăsat pradă lumii lui mari. îl văd aplecat de-asupra mea și ochii lui îmi cerșesc speranță și mă ard. îl văd aplecat nefiresc de mult și îi pot simți răsuflarea agitată. îmi trec mâinile peste barba lui nerasă. e mai aspră ca de obicei și parcă mai întunecată. stă proptit cu pumnul în bărbie și mă privește fix. îi aud gândurile și poveștile încă nerostite.

aud iar clinchetul metalic și scăpărarea de o clipă îi luminează chipul încă frumos. mi-e drag să-l aud iar turuind despre temerile și neliniștile lui. despre micile lui bucurii neînțelese de nimeni. mă învăluie în fumul aspru și nu-l mai văd.

refuz să mai privesc stelele. și nu-mi mai sunt dragi nici norii și nici luna parcă plictisită. închid ochii în plutirea mea pe luciul ciobului de apă și nu vreau decât să-l ascult. fericit de regăsire. atât...