vremea frumosului...

e una din acele zile pe care le iubesc. fără arderea soarelui, fără să simt că aerul mă părăseşte încet şi că sufletul îmi ia foc. e un cer absolut ireal, norii grei parcă stau să-ţi cadă în cap într-un univers tot mai colorat. şi vântul... am simţit zbaterea răcoroasă în tot trupul. stăteam cu braţele larg deschise şi mă lovea din toate părţile. aveam senzaţia că e suficient să ridic braţele pentru ca hainele să-mi dispară în clipa următoare în cenuşiul norilor. mi-am dorit să fiu pe vârful unui munte şi, acolo, să ridic braţele...

e o toamnă incredibil de frumoasă la cluj. şi nu e doar vântul, şi nu sunt doar culorile şi frunzele ce se desprind obosite de trupul ce le-a dat viaţă peste vara uscată şi fierbinte. e parcă totul mai odihnit, mai matur, mai înţelept şi mai bun. e vremea frumosului...

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

ştiu că-ti place. eu am fredonat-o toată ziua. chiar, vrei să o facem împreună de data aceasta?

o mie de zâmbete...

ceea ce a început ca un capriciu, văd că a devenit un lucru chiar serios. am depăşit astăzi, după nici 20 de zile, graniţa celor o mie de afişări pe această pagină a gîndurilor mele. nu ştiu dacă sunt multe, dacă sunt puţine, pentru mine e însă un lucru extraordinar. aţi intrat aici, din românia, dar şi din statele unite, din canada, din italia şi elveţia, din qatar şi grecia, din germania sau din marea britanie, sau chiar din china. şi asta m-a umplut de bucurie. pagina asta a devenit deja ceva drag pentru sufletul meu şi nu am de gând să renunţ la ea.

de la prima postare şi până acum mi s-a tot spus că ce scriu e curajos şi profund, că e naiv, că e curat şi sincer, că face bine sufletului, că e trist dar şi optimist, ba chiar că sunt un plângăcios care scrie aşa doar pentru a stârni compasiunea femeilor. asta a fost chiar tare! orice aţi gândi citind rândurile mele, pentru mine înseamnă doar că am fost pentru o clipă cu voi şi asta e tot ceea ce contează.

nu mă voi opri din scris, pentru că-mi face bine. simt că am astfel timp şi pentru mine şi am cum să vă spun ce mai fac şi ce mai gândesc. pentru că n-am făcut de mult timp asta. pentru că în astea două săptămâni şi ceva am reuşit să zâmbesc de cel puţin o mie de ori. vă îmbrăţişez şi poate aniversăm împreună şi zâmbetul 2.000...

ochi trişti...

mă întreaba lumea de la o vreme de ce am ochii trişti în fotografii. şi mă întreabă cu atâta nedumerire, încât ma enervează. adică, mi se pare absurd să întrebi aşa ceva. evident, dacă aşa sunt, ochii trişti sunt oglinda unui suflet nu foarte vesel.

si chiar m-am întrebat dacă ochii mei sunt atât de trişti, încât să nască asemenea întrebări. şi m-am uitat şi m-am tot uitat la pozele din ultimul an şi jumătate. acuma, ce să zic, nu sunt foarte veseli, dar nici din cale afară de trişti. sau poate am uitat eu cum e să ai privirea veselă. în fine, prefer mai degrabă varianta cu ochii nu foarte veseli.

nu sunt foarte veseli, pentru că în ultima vreme n-am mai râs cu lacrimi, nu m-am mai bucurat de viaţă aşa cum o făceam odată. pentru că mi-e dor de căsuţa mea şi de scările care duc la dormitor. pentru că mi-e dor să-l văd pe dino facând ture în jurul casei, şi nu amorţit de plictiseală pe covoraşul din bucătăria mamei mele. pentru că mi-e dor să ies dimineaţa în spatele casei şi să-i dau bineţe noii zile cu o cafea fierbinte. pentru că mi-e dor să stau seara pe scaunul de paie din curte şi să privesc la lună. pentru că mi-e dor de grătarul meu negru, cu picioarele mâncate de rugină. pentru că mi-e dor să curăţ curticica de buruienile care se încăpăţânează să răsară printre dale. pentru că mi-e dor să spăl maşina cu furtunul şi să am grijă de peticul de iarbă din faţa casei. pentru că mi-e dor de tot ce a fost viaţa mea în paradisul de pe strada vlad ţepeş, din comuna apahida, la 13 kilometri de cluj. pentru că mi-e dor să spun cuiva "te iubesc cât pământul şi-ncă o dată!"

dar revăd şi fotografiile mai vechi şi acolo mă regăsesc cel mai mult. ştiu că trebuie să redevin acel sandu care emană viaţă. şi mai ştiu că voi reuşi asta. doar că atunci mă veţi întreba de ce am ochii atât de veseli...

am provocat timpul...

m-am săturat să stau nepăsător privind la trecerea implacabilă a timpului. m-am săturat să văd cum acesta se scurge precum nisipul ţărmului printre degete. m-am săturat să văd cum cerne viaţa şi curmă destine prea devreme. şi să aud mereu că nu ne putem împotrivi acestui hoţ de suflete. m-am săturat de prea indecentul act al resemnării.

nu putem opri acest monstru care ne bântuie existenţa, dar îi putem pune oprelişti în funebra-i trecere. pentru că, dacă facem asta, câştigăm răgaz. răgaz de a fi alături de cei dragi, răgaz să prindem luna în palme şi soarele în ochi. răgaz să râdem şi să devenim mai buni. răgaz să mai plângem cu lacrimi grele de bucurie.

am provocat timpul. şi armele mele nu sunt deloc complicate. pistolul îmi este zâmbetul, sabia surâsul şi pumnalul vorba bună. şi mai mereu lovesc drept la ţintă cu ele. şi mi-e totuna că monstrul mai face un pas în drumul său, însă ştiu acum că-l face mult mai obosit. şi asta pentru că trăiesc mai din plin. şi fiecare zâmbet, şi fiecare surâs şi fiecare vorbă bună îl ţine mai departe de mine. trag de fiecare secundă precum un sclav la galere, trag de fiecare clipă îmbolnăvit de dorinţa de a trăi. trag de cel de lângă mine să priceapă că asta e calea. ura şi încruntarea ne grăbesc sfârşitul. minciuna şi nesimţirea ne deschid uşile spre golul din suflete. spre nimic.

să nu mai vedem desenul adânc şi aiuritor de pe frunţile noastre, să nu fim trişti că ochii devin mai grei iar pasul mai încet. un zâmbet, un surâs şi o vorbă bună ne ţin spiritul tânăr. eu aşa ma simt de când am provocat timpul...

ura de ură...

îi urăsc pe cei care urăsc. îmi vine periodic în minte o întâmplare tristă, petrecută într-un miez de zi, într-un oarecare an, la un colţ de stradă. în faţa mea, o mână de femeie sprijinită de un zid obosit, să tot fi avut pe lângă 80 de ani. într-o cutie de margarină prea curată pentru trotuarul jegos, câteva monezi şi hârtii care îi dădeau femeii viaţă pentru o nou zi. trupul uscat nu scotea niciun sunet, iar ochii ei păreau prea istoviţi să se ridice şi să ceară pomana.

era tare curat îmbrăcată şi asta m-a făcut curios. eram sigur că hainele ei miros a săpun de casă, aidoma celui care-mi aduce mereu aminte de aşternuturile din casa bătrânească a bunicilor mei. da, voiam să văd ochii acelei femei. voiam să mă aplec şi să o iau de mână, să-i spun că nu trebuie să-i fie ruşine că a ajuns ca viaţa ei să depindă de ce are într-o o cutie de margarină.

priveam la bucata albă de plastic de pe caldarâm şi auzeam cum bărbatul care se proptise ţeapăn în faţa femeii îi arunca vorbe de ocară. în clipa următoare, sunetul metalului rostogolit pe asfalt mi-a afurisit urechile. speriată de moarte, bătrâna şi-a acoperit capul, convinsă că după cutia de margarină, va urma ea. nu ştiu dacă avea să se mai întâmple şi asta, pentru că în clipa următoare am sărit la gâtul nemernicului. dădeam cu ură în sacul de grăsime ce mirosea a parfum scump şi nu mă puteam opri. s-a aruncat pe jos ca un laş, ghemuit cu braţele în jurul capului. "nu mai da, maică, în el" - mă implora femeia, "nu mai da, că îl ajunge pedeapsa lui dumnezeu!". i-am ridicat nemernicului capul şi l-am făcut să o privească. şi l-am pus să-i ceară iertare. lumea s-a strâns în jurul nostru şi m-am lăsat şi eu să alunec pe lângă zidul obosit, lângă bătrâna speriată. într-un final, huiduma s-a ridicat şi a luat-o la sănătoasa, gonită de furia mulţimii.

am simtit mâna ei caldă peste a mea. i-am văzut, în sfârşit, ochii. ne priveam şi nu puteam niciunul să scoatem vreun cuvânt. da, ochii ei erau aşa cum mă aşteptam. mici, dar buni şi calzi. şi am rămas doar noi, proptiţi de zidul obosit, pe trotuarul murdar, cu poveştile noastre.

linişte...

îmi place liniştea de după apusul soarelui. e reconfortantă. atunci lăsăm deoparte agitaţia, încruntarea şi vrajba din timpul zilei şi aducem tot mai mult a oameni.

închid ochii si văd mâna care-i alintă părul, care-i mângâie chipul obosit, dar frumos. nu mai e nevoie de cuvinte. şi-i cuprinzi obrajii în palmele-ţi mari pentru a te putea privi în ochii care-i spun ca i-ai dus dorul. îi simţi mâinile care te înlănţuiesc şi te fac una cu ea. se aude un oftat şi nu pricepi de ce. ba da, pentru că şi tu o faci la rândul tau. pentru că dorul a fost mistuitor şi nu ştiţi niciunul cum să faceţi din zi doar o clipă...

paşii mă poartă spre malul apei. dansul umbrelor mă îmbată de plăcere. imi aud tălpile lipite de pământul tare şi uscat. şi nu ştiu de ce, îmi vin în minte clipe din armată în care ne târam prin praf la lumina lunii. o adiere rece ma străfulgeră şi-mi alungă gândul. e de la apa rece care curge necontenit spre eternitate. iubesc vuietul acesta. e o muzică care-mi aduce aminte de copilărie, de sărutul dat unei copile prea copile...

pe treptele ce duc spre apa neostoită sunt tot mai mulţi tineri. unii îmbrăţişaţi, alţii prea timizi să o facă. unii doar se privesc ţinându-se de mână. e atâta pace în jur. oraşul se reflectă în argintul apei. sunt atâtea culori şi atâta viaţă tăcută şi neştiută. luna e mare şi îmi râde complice...

e linişte şi multă iubire în jur şi am vreme să mă gândesc, în sfârşit, la mine. mă încurajez să nu fiu trist. îmi tot spun de la o vreme că viaţa mea de acum nu e decăt un răgaz pentru ce va urma. îmi tot spun asta şi am tot mai des senzaţia că viaţa poate să înceapă iar pentru mine.

luna îmi râde bezmetică în continuare şi-mi vin în minte clipe dragi. dar nu mai sunt trist ca altădată, când mă gândeam la ce-am pierdut. nu. nu cred în semne, dar de la o vreme ceva îmi spune să mă pregătesc pentru o nouă viaţă. îmi place atât de mult să aud şi să simt asta.

a trecut ziua mea, deci ar trebui să nu mai fie atât de cald. nu simt încă răcoarea nopţii. ridic însă ochii şi pesemne că timpul nu a stat să-mi asculte gândurile. am rămas singur pe malul apei mele dragi. până şi bezmetica lună s-a înălţat destul cât să stăpânească noaptea. adun chiştoacele din jurul meu şi vreau să ajung acasă. aud iar paşii ce-i cunosc şi văd fereastra în spatele căreia nu se află încă nimeni. zâmbesc. şi doar eu ştiu de ce...

nu mai vreau decât să adorm cu perna mea mică în braţe. şi să simt curând razele soarelui printre pleoapele-mi adormite. şi să/ti spun: "bună dimineaţa!"

dor de marea mea...

era înfiorător de cald. perdeaua era înțepenită, semn că nici vântul nu se mai obosea să sufle. stăteam despuiat în pat și/mi imaginam că sunt pe malul mării, locul atât de drag mie. n/am o obsesie pentru apa albastră și sărată, și nici pentru nisipul fierbinte, dar locul acela mă atrage. marea e plusul, eu sunt minusul, nu știu. o fi invers, deși nu cred. sunt ca un copil când știu că voi călca apa aceea care nu încetează să vină, care te cheamă. vuietul acela, freamătul scoicilor spălate de nisipul ud, valurile care încearca doar să te sperie și orizontul fără de capăt, mă fac să mă întreb mereu dacă nu asta înseamnă eternitatea. dacă nu asta înseamnă viața fără de moarte. dacă nu asta e viața însăși.

 mi/e dor deja să simt prima mângâiere a valurilor. că e zi, că e noapte, n/are nicio importanță. îmi dau seama acum că mereu mă uit cum apa îmi înconjoară tălpile înainte să privesc în zare. simt cum plăcerea mă învăluie. e ca un cearșaf ud de mătase care/mi acoperă goliciunea trupului. și nu privesc încă înainte. nu. închid ochii, îmi ridic ușor capul și privesc apoi o altă imensitate. a cerului. îmi desfac și brațele larg, am degetele desfăcute și nu spun decât atât: "trăiesc!"

nu/mi plac șezlongurile și n/am înțeles niciodată de ce mergi la mare să te arunci pe niște bucăți albe de plastic. să te lungești pe nisipul fin și moale, nu se compară cu nimic. și/mi place că m/a făcut mama lung de tot, iar picioarele mele nu încap pe niciun prosop sau cearșeaf din lume. îmi place să stau pe spate și să dau din mâini și din picioare. dacă faci asta pe zapadă se cheamă că faci îngeri de zăpadă. oare cum s/ar numi asta pe nisip?

îmi place să stau pe bolovanii care sunt puși degeaba ca stavilă în fața puterii celui care împinge mereu valurile spre țărm. îmi place să stau așa, să simt colțurile dure cum îmi impung spatele. și să ascult durerea pietrei care se fărâmă încet. și, da, să simt răcoarea valurilor rupte peste trupul cald.

perdeaua a prins viață și geamul se trântește cu un sunet înfundat. n/apuc să deschid ochii, că o bubuitură teribilă îmi sparge visul. e de ploaie, în sfârșit. vreau să dansez printre picurii de apă și să chiui. pentru că știu că apa care se revarsă din cer, e din marea care mă cheama. iar și iar...

convalescenta...

sa intri in mintea unui om proaspat divortat e dificil, sa/l intelegi e si mai greu. nu credeam sa fie asa, si, in atare situatii in care erau implicate persoane apropiate mie, aveam o replica stas: "si ce, daca? viata merge mai departe". asta pina cand am devenit eu pacientul, sa/mi spun asa. bine, replica are un dram de sanatate, e, oarecum, o alunecare spre optimism, o unitate de masura a ceea ce se cheama nevoia de a privi viitorul in culori mai putin intunecate.

acuma, sigur, depinde si ce a dus la divort, daca ruptura a fost provocata de unul sau de celalalt, de amandoi sau... de niciunul. de aici, variatiuni pe acceasi tema. multe, cred eu.

in ce ma priveste, sunt un pacient dificil. pentru mine, socul a fost devastator si am puterea sa recunosc, ca s/a produs cu considerabila/mi contributie. povestea cu paharul care se va umple candva o consideram o prostie cat mine de mare. ma credeam pe taram solid. de fapt nici nu ma mai gandeam ca fundatia casniciei se poate eroda in asa hal. semnele surparii existau, dar n/aveam ochi sa le observ. sunt un tip comod de felul meu, iar acest lucru m/a aruncat in hau. dar asta e o alta poveste...

"am hotarat sa divortam". patru cuvinte care m/au paralizat.  spuneam mai sus ca a fost vorba de un soc. pe naiba. a fost ceva mai mare si mai greu de suportat. cele patru cuvinte imi loveau timpanele precum niste lovituri de baros. pe masura ce minutele si zilele treceau, realizam prin ce trec. am socat, la randul meu, o armata de prieteni, care nu intelegeau calmul cu care le povesteam despre drama care ma plesnea fara mila. acasa, insa, dulapurile goale si mirosul ei ma impietreau pe canapeaua din sufragerie. si ma apuca cate un plans... doamne, ce mai plangeam! patetic, poate, dar asteptam pasii coborand din dormitor, sau rasul chicotit din fata televizorului. venea, insa, doar suieratul aerului salbatic prin usile si ferestrele uitate deschise.

magia se spulberase, simteam cum alunec la vale si, culmea, nici nu puteam, sau nu mai voiam sa ma agat de nimic. devenisem de nerecunoscut pentru cei din jurul meu. ochii mi se umflasera de plans si de nesomn, pielea mi se zbarcise, vorbeam singur ca un apucat, si faceam tot mai des crize de privit pe pereti.

construiam, incet, incet, izolatorul perfect. eram pregatit pentru purgatoriul ce urma sa vina negresit. zilele si noptile se perindau ametitor, iar eu ma scufundam in negrul rece si urat. pina la un punct, insa. m/am dezmeticit si am inceput sa dau din coate. nu voiam sa mor cu totul. m/am spalat pe ochi si m/am privit lung in oglinda. am inceput sa dau din coate si sa/mi umflu plamanii cu aer. voiam sa ajung iar acolo sus, sa simt dogoarea vietii. ardeam brusc de dorinta de a trai din nou, si doar pentru a intelege motivele care ma impinsesera spre marginea haului.

nu stiu daca ati fost nevoiti vreodata sa zambiti, ca asa trebuia. am ridicat sovaielnic un obraz, apoi celalalt si a iesit ceva ce semana a zambet. cred ca am fost ridicol o vreme cu schimonisirea de pe fata mea, dar nu/mi pasa. aveam gesturi si cuvinte potrivite pentru toti si toate. eram ca o masina programata sa mimeze o minima socializare cu ceilalti. nu am fost niciodata atat de fals si de artificial ca in acele momente. dar lumea din jurul meu m/a acceptat, asa amputat cum eram. si asta mi/a dat putere.

am avut retineri mari, dar am decis sa merg la slujba de inviere. si n/am vrut somptuozitatea catedralei mitropolitane, ci simplitatea bisericii din sat. a fost o ora incredibila, cu senzatii fantastice. simteam un gol in jurul meu si toate privirile parca indreptate spre fiinta mea naucita. ploaia incetase cu putin timp inaintea slujbei, iar cantarile bisericesti si Lumina au creat ceva de nedescris inlauntrul meu. eram eu cu El, si doar El cu mine, parca. simteam o mana calda pe crestetul meu. eram peste toti si toate. vedeam undeva jos, toate chipurile sbarcite de munca campului si de rachiul baut in nestire. si atunci, a fost pentru prima data cand am fost in stare sa nu ma hlizesc cu acel zambet mecanic. da. am zambit cu toata puterea fiintei mele si am stiut ca Mi/a dat viata din nou. nici in ziua de astazi nu stiu cum am ajuns acasa. stiu, insa, ca m/am asezat pe scaunul albastru din bucatarie si am luat, calm, doua lingurite din apa si vinul sfant. brusc, infioratoarea apasare din casa golita s/a spulberat. am plans iar, dar lacrimile ce/mi udau ochii nu mai dureau. si le/am lasat sa curga pina spre dimineata.

eram inca, totusi, pacientul de la numarul 13B.  doar ca stiam deja ce am de facut. am fost nevoit sa parasesc casa visurilor mele  pentru o camera mica, dar primitoare, din apartamentul mamei mele. dorul de casa ma mistuie si acum, dar am puterea sa merg mai departe pina in clipa revenirii.

s/a scurs mai bine de un an de cand am crezut ca totul a luat sfarsit, dar nu a trecut o zi in care sa nu ma gandesc la ce/am distrus. la ce/am gresit. acea noapte magica mi/a deschis ochii si mi/a colorat din nou sangele. acum stiu. nu tot, dar stiu. bolnav mai sunt, dar am trecut de la terapia intensiva, la convalescenta.  am provocat in acest an si multa suferinta si poate si mai multa dezamagire. nu e usor pe patul de spital si putina lume are rabdarea sa priceapa.

am devenit altul. vreau sa o iau de la capat. sa repar tot ce am stricat. si vreau iar. si simt iar. si am acum puterea asta. pentru ca m/am nascut a doua oara...

bine am... venit!

sunt zile in care, pur si simplu, te trezesti cu ceva in gand... la mine s/a intamplat cu blogosfera. pina sa ajung aici, am baut si vreo doua cafele, am ars destule tigari, am ascultat o tona de melodii vechi romanesti, si... am zis sa rup matza in doua. zis si facut, si.. here i am!

sunt ca un bebe care face primii pasi, si sa stiti ca e faina senzatia. sper sa nu ma fi muncit degeaba pina acum, in sensul in care sa si apara pe blog ce screm acum. oricum, mi/am imaginat ca e destul de greu sa/ti faci un blog, dar din doua clickuri pe google s/a cam facut treaba. inca nu stiu de ce nu pot selecta sa scriu cu paragrafe, apas tab/ul, dar degeaba, nu stiu inca daca sa scriu cu diacritice, au ba, habar n/am daca pot sau nu sa postez fotografii sau filmulete.. anyway, o sa vedem pe parcurs.

simt ca fac ce trebuia sa fac de mai de mult. sa fie intr/un ceas bun! :)