când luminile se sting...

călcă apăsat prin zăpada îngheţată. îşi pricopsi bărbatul cu o înjurătură zdravănă, şuierată printre dinţii rămaşi încă întregi. falca îi era încă amorţită după pumnii încasaţi seara trecută, iar umflătura de la ochi aproape că o făcu să dea cu capul de colţul casei. aruncă un ochi prin geamul cârpit cu o bucată de carton, şi-şi văzu bărbatul răstignit pe pat. ştia că grohăie ca un porc şi se ruga doar să nu verse ţuica pe jos. dăduse banii copilului pentru ţuica puturoasă şi credea că va scăpa de scatoalcele brutei.

"bea cu mine!" - urletele fiarei îi răsunau şi acum în urechi. se lăsase uşor pe lîngă mobila crăpată, şi-l rugase doar să n-o pleznească peste faţă. voia să meargă dimineaţă la biserică şi se săturase să mai intre în gura lumii. tot satul ştia că mănâncă bătaie. durerea ei se auzea pe vremuri până la ultimul cătun, însă cu timpul învăţase să încaseze în tăcere. auzea doar lemnul puşcând în sobă, în timp ce fiara lovea cu sălbăticie. îşi dorea să cadă naibii cu capul pe colţul mesei şi să rămână acolo pentru totdeauna. dar îşi făcea mereu o cruce mare şi-i cerea iertare lui dumnezeu pentru gândurile necurate. nu-l mai iubea demult. băutura îi luase minţile de când băiatul ei cel mare, plecat peste munţi şi mări, se întoarse acasă între patru scânduri. ca şi acum, şi atunci mai erau doar câteva ceasuri până la anul nou. ca şi acum, şi atunci în sat era mare linişte. se auzea doar vântul ce trântea uşa poiatei. şi lumina... ştiai că e sărbătoare şi doar dacă te uitai la luminile din case. ea le stinse una după alta însă, an după an, după cum i se stinse şi sufletul. nu-i mai păsa de mult de nimic.

abia mai putea căra lemnele din fundul curţii. spatele n-o mai ajuta de mult, iar vigoarea braţelor îi era secătuită de pumnii şi picioarele fiarei. îl văzu din nou prin bucata de sticlă. cămaşa îi era descheiată iar burdihanul i se revărsa peste pantalonii lasaţi mai jos de genunchi. avea gura căscată şi ochii închişi. "te pomeni că a adormit, porcul" - îşi spuse femeia şi gândul o făcu să păşească mai grăbită spre becul chior din faţa uşii. lemnele se rostogoliră cu zgomot pe treptele îngheţate şi mai simţi doar lichidul cald ce se prelingea pe lângă ochiul vânăt. o trezi doar zarva de pe uliţă şi lătratul câinelui. auzea ţipetele celor din jur şi zări pentru o clipă o lumină roşie ce se înălţa voinică spre cer. îşi adună puterile şi intră în casă. se aşeză pe scaunul mai obosit decât ea şi lacrimile îi scăldară brusc obrajii. îi mai lumina faţa doar jarul din sobă. întinse mâna şi scăpără chibritul ce-l ţinea mereu în şorţul negru. chipul său însângerat îi apăru în oglinda mică. îşi şterse dâra de sânge cu năframa nouă aruncată din uşă de cel ce se stingea sub ochii ei. aprinse ciotul de lumânare de pe geam şi îşi desfăcu pumnul amorţit de frig. chipul băiatului îi lumină faţa, îşi lipi buzele de ale lui şi îi şopti cu glasul stins - "la mulţi ani, puiule!"

zarva încetase de mult pe stradă, iar luminile se stingeau una după alta în satul uitat de dumnezeu. doar lumînarea din geam mai licări o clipă... era doar liniştea de an nou...

selfie...

îmbrăţişez trunchiul bătrân şi-l scutur zdravăn. aştept ploaia de frunze cu ochii larg deschişi. mi-am desfăcut braţele şi mă las învelit de potopul galben şi uscat. luna mi-a întins şi ea braţele şi ne prindem într-un dans nebun. nu e nimeni să ne vadă şi să asculte foşnetul frunzelor. îmi râd ochii şi inima-mi tresaltă de voioşie. respir greu şi-mi arunc mâinile după fluturii nopţii ce-mi aştern covorul gălăgios la picioare.

aş putea scrie acum un cântec, aş putea scorni o poezie, aş putea să-ţi prind o frunză în păr, sau te-aş putea chema să visăm, privind la norii blegi şi grei. sau poate că nu. poate că nu meriţi lumea mea din mijlocul nopţii. sau poate că nu ştiu să te mai chem. sau poate că e prea devreme...

închid ochii şi mă las cuprins de vrajă. am făcut un înger din frunze şi simt mirosul intunericului pişcat de aerul rece. ploaia din copac doar ce s-a oprit şi s-a lăsat liniştea pe strada fără nume.

nici eu nu mai ştiu cine sunt acum. ştiu doar că mi-e bine. sunt copilul cu cheia agăţată de gât, alergând desculţ prin iarbă. sunt poate cel care a sărutat prea târziu o fată, înghesuit şi amorţit pe un scaun strâmt, la un film de care nu-mi aduc aminte niciodată. sau sunt cel care a îmbrăţişat prima dată marea, privind spre capătul nevăzut al lumii. sau sunt poate chiar eu, cel de acum, flămând de frumos, buimac şi uneori trist de calea spre care merge nepăsătoare lumea.

noaptea îmi dă putere, şi-mi aduce liniştea în suflet. mă curăţă, şi-mi dă mereu speranţă că, odată cu zorii, nu mai apuc pe drumul care nu ştiu unde duce. că mai trebuie să fac bine, ca să-mi fie bine. să mai zâmbesc, pentru a aduce zâmbetul pe faţa celui care nu mai ştie sa o facă. să ma fac că nu aud răutatea şi invidia, şi ironia de doi bani. să sper că mai există încă un suflet de iubit, şi o mână de strâns în palma mea mare.

nu-mi fac griji. toamnă e încă destulă. şi mulţi copaci de scuturat...

sărut-mâna, tată...

dragă tată,

a fost ziua ta. ai făcut 70 de ani, şi ştiu că eşti la fel de frumos şi de bun ca în ziua în care a trebuit să pleci. sunt patru ani de când noi toţi ne strângem gândurile şi amintirile de ziua ta şi petrecem cu tine. tort n-am apucat să facem anul ăsta, dar cântul nostru de la mulţi ani a urcat din nou la cer, la tine. şi ştiu că ţi-au dat iar lacrimile ca întotdeauna. şi-am plâns şi noi de dorul şi de dragul tău.

te-am luat în noaptea asta cu mine la plimbare. te-am dus pe malul apei, acolo unde pot mereu să vorbesc în voie cu tine. şi-am fumat ţigară după ţigară povestindu-ţi despre cum o mai duc. aveam atâta nevoie să vorbim, să-ţi spun despre viaţa mea, despre ale mele, multe şi încurcate.  mi-a fost aşa de dor de tine, să ştii.

şi-am ascultat împreună vântul şi revărsarea apei. şi cântul frunzelor şi al paşilor celor grăbiţi în noapte. şi ne-am ţinut de mână şi ne-am atins obrajii scăldaţi de lacrimile calde. şi doamne de câte ne-am adus aminte, şi-am râs cu voioşie ca nişte copii scăpaţi de ochii şi de gura părinţilor. m-ai dojenit pentru că sunt încă singur şi te-ai bucurat că este lume care mă respectă. tu ai fost mereu mândru de mine şi am încercat mereu să te fac să simţi asta. erai exact ca şi mine, interiorizat şi cu o trăire incredibilă. şi asta până te copleşeau emoţiile şi plângeai ca un copil. nu pot să uit asta, pentru că mai fac la fel şi eu în ziua de astăzi. şi-am făcut-o şi împreună în noaptea asta frumoasă.

şi mi-e dor de tine de nu mai pot. mi-e dor sa te văd aşezat pe scaunul tău de pe balcon privind în zare spre o lume mai bună, cu ţigara aproape stinsă între degete. mi-e dor să-mi faci cu mâna când mă vezi pe stradă. mi-e dor să te văd jucându-te cu nepoţii sau comentând un meci. mi-e dor să te vad cu mama de braţ. mi-e dor de părul tău bogat şi cărunt. mi-e dor sa te văd meşterind mereu ceva, mi-e dor de vocea ta uneori aspră şi fermă. mi-e dor să-mi spui că mi-ai citit articolele sau că m-ai văzut la televizor. mi-e dor de vorbele tale. mi-e dor să-mi spui să vin să te văd mai des. dar cel mai dor îmi e să-ţi spun: sărut-mâna, tată, te iubesc şi "la mulţi ani!"

puţin, atât de puţin...

aş vrea să fiu acum un mic jean-luc picard, să apăs butonul mic de la piept şi să rostesc cuvântul magic: engage! să mă teleportez, nu departe, doar peste două săptămâni, în trenul care mă va duce la marea mea. nu vreau direct pe plajă, ci în patul tare al cuşetei.

mi s-a făcut şi dor de mers pe drumul de fier, să mă trezesc fără să vreau într-o gară dragă mie de la o vreme. să cobor înfrigurat şi să trag cu nesaţ fum după fum din ţigara aproape strivită între degetele mele mari. să urmăresc fumul albastru risipindu-se în aerul aspru al nopţii. să-mi rog îngerii să nu uite că au de dus la capăt ceva în fiece noapte, undeva, acolo, dincolo de fierul ruginit şi scrâşnitor al gării, dincolo de luminile ce încă se luptă cu strălucirea lunii. un oftat tot voi scăpa, dar va fi unul pentru dincolo, în lumea mea de departe... aici, acolo, voi fi doar un trecător prin noaptea care mă aduce doar mai aproape de o magie doar de mine ştiută şi simţită. şi nu voi urca în monstrul gălăgios şi ruginit fără să le şoptesc îngerilor să aşeze floarea nopţii lângă sufletul de om bun.

ştiu că voi adormi cu vuietul valurilor ce-mi vor răscoli simţurile. ştiu că voi visa albastrul infinit şi voi auzi ţipătul bezmetic al pescăruşilor. mă voi trezi, şi-mi va fi foame, şi-mi va fi sete. şi-o să mă doară toate. şi mâini, şi picioare, şi spatele... dar voi şti că fiece secundă, fiece stâlp ce-mi va trece prin faţa ochilor, fiecare maşină sau gară nenorocită pe care o voi lăsa în urmă mă duce mai aproape de locul unde apa şi pământul se iubesc atât de frumos de o veşnicie. acolo e permis orice. chiar şi să visezi... vreau şi eu...

hihi, sunt ca un copil... şi-mi place al naibii... mai e puţin, atât de puţin...




 

morţilor...

a fost una din acele zile în care îţi vine să-ţi iei rucsacul în spinare, chiloţii pe tine şi să te duci în lumea largă cît vezi cu ochii. să nu priveşti înapoi, pentru că s-ar putea să vrei să te întorci şi să rupi nişte capete. să-ţi iei avânt şi să te bagi în mulţime cu răutate indiferent de consecinţe. şi nu va fi nimeni să te potolească şi nici să-ţi înţeleagă furia.

se întâmplă rar, dar am fost copleşit de întâmplări şi de oameni răi. şi nu fac acum decât ceea ce ştiu că o să se întâmple. mă rog. şi mă rog, nu să le cadă cerul în cap, nu să fie loviţi de maşini conduse de drogaţi şi nici să fie violaţi de demenţi scăpaţi din puşcării. mă rog doar ca Dumnezeu să le dea ceea ce merită. şi nimic mai mult.

a fost una din acele zile care mă rupe constant dar sigur de cloacă. una din acele zile în care nu-mi doresc decît să ajung întreg acasă. să am putere să trec prin mocirla puturoasă.

vreau să mă curăţ după o astfel de zi nenorocită. să-mi curăţ ochii şi trupul, să nu-mi atingă jegul sufletul. nu-mi mai ieşiţi astăzi în cale, că e bai. o să vă scuip cu indiferenţa mea şi o să vă orbesc cu un zâmbet larg. rămâneţi acolo în lumea voastră, ca întotdeauna, nemuritori şi reci... morţi.

bărbatul-bancnotă...

bărbatul. este beţiv, este porc, este bun, generos, afemeiat, romantic, este timid. este aşa cum îl ştim. are riduri, cearcăne, chelie sau păr creţ. e crăcănat, sau piticanie.

e însă ceva la care femeile se uită mai nou la bărbaţi. şi aliniaţi după portofel. eticheta cea nouă a bărbatului este deja alta: cu bani, sau fără. cu casă, fără casă. aaa, n-are nici măcar cercurile înlănţuite pe capota maşinii, sau alea trei litere dragi? a pus-o, săracul bărbat. şi rău de tot, chiar. nu e mereu de compătimit bărbatul, dar parcă mi-e milă de ce a ajuns. floarea ruptă din iarbă, sau strângerea timidă de mână nu mai impresionează pe nimeni. degetele trecute prin păr strică buclele înţepenite de fixativ. nu mai e frumos să prinzi răsăritul soarelui la mare pe nisipul ce-ţi intră în fund. îi dai în dar inima? mai bine bagăţi-o în altă parte.

bărbatul zilei de astăzi este o specie care încearcă să se adapteze. banilor şi fiţelor. nu mai vrea să fie bărbatul-fecioară, sau bărbatul rac, ci bărbatul-euro, ori bărbatul-dolar. bărbatul-mercedes, sau bărbatul-vilă. sau mai simplu, bărbatul-cont.

îi urăsc pe toţi. îi adun pe toţi într-un sac şi le dau un picior în moalele... capului. nu vreau să devin bărbatul-bancnotă. nu vreau să mângăi şuviţe de tablă şi sâni umpluţi cu apă grea. vreau să-mi julesc coatele aşteptând învierea zilei pe malul mării şi să te acopăr cu briza răsuflării de dincolo de lume. să mâncăm eugenii la micul dejun, şi să-ţi aranjez mai bine floarea pe care azi noapte ţi-am prins-o în părul răvăşit de freamătul degetelor mele.

se pare că sunt un inadaptabil, că nu voi evolua la stadiul în care culoarea ochilor mei să reflecte verdele dolarului sau albastrul euro. doar că spre deosebire de alţii, mi se cam rupe. sincer... te salut, bărbat-bancnotă, şi să fii iubit. dar mă îndoiesc...

primăvară, care eşti...

respira uşor şi des şi degetele-i erau înfipte în palmea mea mare. ştiu că avea emoţii. ale mele erau însă sufocate de dorinţă. visam de mult la asta, iar calmul meu cred că o scotea din minţi.

poteca era îngustă şi şoldurile ni se atingeau la fiecare pas. cu cealaltă mână mi-a cuprins brațul şi s-a lipit de mine. îi simţeam sânul gol şi tare lipit de braţ. căldura lui mă zăpăcea şi, fără să vreau, am iuţit paşii. urcam tot mai abrupt, şi aerul crud al primăverii îmi sporea excitaţia.

nu mai aveam mult până la poieniţă. respiram în acelaşi ritm, iar cântul păsărilor ne spunea bun venit. îi vedeam buzele întredeschise şi roşeaţa din obraji, şi abia atunci am realizat că m-a privit tot timpul, încă de când am lăsat maşina jos în vale. m-am oprit şi i-am luat obrajii în palme. era atât de frumoasă în umbra copacilor. o rază de soare îi lumina faţa, şi mă privea cu ochii mari. ne-am sărutat acolo, învăluiţi de cântul păsărilor şi foşnetul frunzelor.

era încă dimineaţă când m-a străfulgerat ideea. aveam amândoi o oră la dispoziţie, în care să fugim de toate şi să ne iubim. poieniţa o ştiam prea bine şi era locul în care visam mereu să fiu cu ea. i-am spus amuzat la telefon ce mi-a trecut prin minte, şi a acceptat pe loc. îmi croisem un întreg arsenal de argumente şi vorbe frumoase despre locul meu secret din pădure, şi tot planul meu se năruise într-o clipă. mi-era atât de dragă când mă lua prin surprindere. ştiam că are din nou acel zâmbet complice în colţul buzelor şi privirea plină de subînţelesuri. era mereu mai dispusă decât mine la mici şi nevinovate nebunii. şi reuşea mereu să mă scoată din rigiditatea care mă făcea atât de previzibil.

în dreptul scorburii, am părăsit poteca pe care-i sorbisem dulceaţa buzelor şi răsuflarea fierbinte. tufele aspre mi se frecau arţăgos de pielea caldă şi încercam să-i feresc trupul de atingerea lor. am simţit-o atunci atât de fragilă, şi cu o pofta nebună de a fi ocrotită. era tot ce-i puteam oferi, şi asta la infinit, alături de iubirea mea sălbatică. ştiam că altceva nu aveam, poate doar bunătatea ochilor şi vorba blândă. de altceva, nu putea fi vorba. dar părea mereu că îi ajunge aşa cum sunt, iar temerile mele se risipeau de fiecare dată în privirea ei ce-mi spunea să nu fiu copil.

poieniţa mea era mai frumoasă ca niciodată. flori erau la tot pasul printre firele de iarbă noi. i-am pus o margaretă în păr şi i-am urat bun sosit în micul meu paradis. alergam ţinându-ne de mână, îmbătaţi de căldura soarelui de primăvară şi ameţiţi de dansul norilor.

 am îngenuncheat la picioarele ei şi i-am cuprins mijlocul. o priveam nesătul de frumuseţea ei, cu braţele desfăcute desfătându-şi trupul cu adierea vântului. i-am luat mîinile şi am aşezat-o pe covorul ce mirosea a viaţă. buzele noastre s-au lipit din nou şi nimic nu mai avea să le desfacă.

trupurile noastre s-au făcut şi ele una cu minunea din jur. ne-am iubit acolo, neştiuţi, dezbrăcaţi de flori şi acoperiţi de norii care s-au oprit în loc. cântul păsărilor a amuţit şi el, şi se mai auzeau, în poiana mea, doar şoaptele iubirii.

pe drumul spre oraş, a rămas agăţată de braţul meu. ne iubeam în continuare, printre maşini şi pietoni. la despărţire, ne-am muşcat din nou cu pofta buzele şi i-am zambit aşa cum o făcea ea. complice. şi cu drag. şi cu dor mare, deja...

roata...

simt că m-am întors în timp. şi nu cu puţini ani. să tot fie vreo zece, dacă nu şi mai bine. mă simt ca bărbatul la treizeci şi ceva de ani, exact acel sandu căruia îi spunea cineva că are vârsta cea mai frumoasă pentru un bărbat. da, mă simt exact ca la 33 de ani.  puternic, încrezător, într-un fel neobişnuit atrăgător şi plin de speranţă.

ştiu acum că m-am suit pe roata bună. pe roata care nu conteneşte să se învârtă. pe cea care mă scufundă în mocirlă, doar atât cât să simt duhoarea omului putrezit. pentru ca apoi să mă lase să îmi umflu plămânii cu parfumul lăcrămioarelor ameţite de roua dimineţii şi să mă prind cu norii în tangoul senzual al bucuriei vieţii.

am pornit iar în călătorie şi ştiu că va fi una lungă şi frumoasă. ştiu, ca la 33 de ani, drumul spre frumos. doar că acum îl străbat mai înţelept, şi mai răbdător. dar la fel de bucuros şi încrezător.

învaţă să ai răgaz cu tine şi cu cei din jur. vei descoperi o lume frumoasă şi bună. şi îndrăzneşte să urci pe roata ta şi pe alţii. vor mai cădea dintre ei, cei care nu ştiu decât să se zbată în neputinţă şi resemnare.

au căzut destui şi de pe roata mea. şi continuă să cadă. dar nu mai întind mâna spre nimeni. au ales, deja, şi poate că le va fi bine. nu mă mai interesează, însă. dincolo de nori, e lumină. pe vârful muntelui, te simţi stăpânul lumii...