sâmbătă, 15 iulie 2017

începutul...

ideea de a pleca din țară a venit de nicăieri. aruncasem furios telefonul în direcția patului, însă dihania și-a continuat zborul haotic până dincolo de marginea lui și a căzut cu un pocnet sec pe parchet.

”pizda-mătii!”, am izbucnit furios, și m-am întins după o țigară. de vreo două săptămâni fumam ca o locomotivă. sunt convins că îmi speriam vecinii cu tusea ce mă făcea să horcăi ca un porc străpuns de un măcelar nepriceput și bine altoit de țuica primită de la nefericiții care asistau la jalnicul ritual. neîndoielnic, toți salivau la gândul că grămada de carne amestecată cu sânge încă cald le va umple burțile în curând.

nu-mi puteam scoate din minte imaginea porcului legat de picioare și încălecat de doi zdrahoni ce-i făceau inutilă zbaterea. era ultima lui zbatere și nici la aia nu avea dreptul, amărâtul. aveam de mic copil oroare de desfătarea cretină a românului de a ucide cu barbarie demnă de epoca peșterilor un animal, acolo, pe marginea drumului, la doi pași de containerele de gunoi.

cu vreo două săptămâni înainte de Crăciun, întreg cartierul era scăldat în sânge. odată am chiar pățit-o rău de tot.

veneam de la școală, aiurit și fără griji, ca de obicei. cămașa îmi atârna în afară și aproape că o trăgeam după mine. mâinile îmi erau îndesate în buzunare și dădeam cu șpițul în toate pietrele de pe drum. cu stângul mereu, și mă mândream cu asta..

după ultimul pietroi ce l-am trimis ca o torpilă spre o poartă imaginară, m-am potolit. la felul cum arătau ghetele mele în momentul ăla, era clar ce mă așteaptă acasă. ”no, lasă”, mă gândeam, ”că vine Moș Gerilă cu altele noi curând.”

când ajungeam în preajma blocului, eram deja cu ochii pe sus, după Sorin, vecinul meu de la trei, care nu știu cum dracu făcea de ajungea mereu înaintea mea de la școală. si nu oricum... mi-era o ciudă de copil tălâmb pe el. ăsta mereu era pe balcon și parcă pentru asta trăia, să-mi facă mie în ciudă că a tulit-o mai repede de la școală.

până să-l văd pe Șurda, că așa i-a rămas numele pe veci, ochii îmi picaseră cu un etaj mai jos pe Angela, care s-a tras repede îndărătul perdelei albe luată de mama de la serviciu după o bancă țigănească.

drăcușorul avea doar vreo 6 ani și e soră-mea. mereu era cu mâinile pe ceva, mereu avea ceva de desfăcut și de reparat. era curioasă de mă scotea din minți uneori, trebuia ea să știe tot ce mișcă în ceasul meu, sau in hârbul de casetofon ce mereu îmi prindea casetele. aici, e drept, aveam noroc cu ea, că lipea benzile la loc. ce ieșea însă numai muzică nu mai era, doar niște sunete scremute parcă în WC-ul din fundul grădinii bunicilor.

”sigur face asta mică ceva iar”, îmi zic, și o iau la goană spre casă.

eram deja pe Micuș, cea mai faină stradă a Clujului, și dădeam colțul spre ușa blocului. tembelul de la 3 atunci se găsește și el să fluiere. m-au luat dracii, mi-am ridicat privirea pentru o secundă cred, dar a fost de ajuns.

am alunecat pe gheață și am luat în brațe unul din stâlpii bătătorului de covoare. lovitura m-a năucit într-atât, încât m-am lăsat fără vlagă în mocirla de pe jos. mă rog, cel puțin așa credeam că e mocirlă, deși până să mă lățesc la pământ am observat cu coada ochiului ceva suspect.

Șurda hohotea ca un bezmetic, mai-mai să cadă de pe balcon, și, cu siguranță, scena l-a umflat de râs și pe drăcușorul de după perdea.

îmi venea să plâng, dar umilința ar fi fost prea mare, mai ales că Angela ieșise și ea în balcon și îmi striga râzând că-s un bleg.

”blegule, blegule...”, doar asta auzeam printre clopotele ce-mi zdrăngăneau în cap ca la slujba de Înviere.

gheața nu mă ajuta nici ea să ies mai repede din stadiul de un al treilea personaj într-un desen animat cu Lolek și Bolek. într-un final, după mai multe zbateri spasmodice și agățat de bara ruginită a bătătorului de covoare, reușesc să ma ridic, împlântat în ghete, într-un echilibru discutabil.

așa cum deja îmi era teamă, mocirla în care mă prăbușisem era ditamai băltoaca de sânge. De sânge de porc. De sânge prea proaspăt de porc.

aveam deja un zâmbet pe buze, iar ochii mi-au zburat pe geam, pe aleea de jos, dincolo de balconul folosit pe post de lojă de teatru acum câțiva zeci de ani. 

locul unde s-a produs catastrofa nu se mai zărește din casă, din cauza garajelor de tablă în care zac borcanele și sculele celor care au mâncat o viață întreagă din porcii de Moș Gerilă.

altfel, bătătorul de covoare e tot acolo, si cred că bara în care am dat atunci ca un berbece cu capul mai tremură și acum.

mă las pe pat și mă întind cât sunt de lung după telefonul ce a trebuit să se oprească taman sub calorifer. mă căznesc să apuc prețiosul aparat și mă simt ca și când Șurda și fata dragă de după perdea mă privesc din nou, ca pe vremuri.

aparatul a ajuns acolo unde nu-l poți ajunge decât cu zbatere, scrîșnete din dinți și degete zdrelite, după mai multe tentative eșuate de a convinge pe unul sau pe altul că ideea mea poate aduce ceva bun pentru firma sau compania lui.

Dino, stă ca de obicei în gura ușii și nu-și dezlipește ochii de pe mine. știe că încă nu e rost de ieșit afară. și-a împins ușor labele din față și și-a lăsat capul mare si frumos pe ele. a incremenit așa,ca o statuie de pluș. doar ochii îi aleargă neostoiți. îmi pândește orice gest, ca de obicei, de parcă ar fi lucrul cel mai important din lume...

Un comentariu: