sâmbătă, 10 octombrie 2020

imposibilul autoportret...

 sunt un om obișnuit, aș spune despre mine. unul mai degrabă optimist, dar care pune răul înainte pentru că, altminteri, asta m-ar duce într-un final la acceptarea eșecului. sunt agitat adeseori, dar și veșnic nemulțumit de mine. m-aș cataloga un perfecționist, dar n-aș fi atât de sigur de asta.  n-am multe la îndemână, dar îmi place să așez orice pe ceva ce vrea să se înalțe, să pun un umăr acolo unde se clatină ceva. nu e nimic inutil în ceea ce fac și îmi asum și riscul de a fi, astfel, doborât. n-aș învinovăți pe nimeni de asta, ci,vezi, aș răbufni tot la adresa mea. prea vreau multe și acum, iar rigoarea și entuziasmul, dorința excesivă de a face bine și de a mișca lucrurile înspre ceea ce eu cred că mi-ar risipi insatisfacția față de mine, duce adesea la haos. 

am câteodată senzația că nu mai aparțin de-o vreme lungă acestei lumi. că eu de fapt am murit demult și că nu sunt altceva decât un observator critic al comportamentului, limbajului, al felului în care interacționează oamenii acum între ei, al opiniilor și a modului în care setul meu de valori a fost încuiat cu zece lacăte și îngropat. că percep realitatea de astăzi de undeva de sus, așa cum muribundul e deja în drum spre ceruri, dar care mai apucă să-și vadă trupul inert pe patul alb de spital.

în cea mai mare parte a timpului rămân însă aici, jos. sunt, cum spuneam un optimist, pun răul înainte, dar și binele înaintea lui. manifest deschidere față de păreri și argumente. cred cu tărie în lucruri demult confirmate. dacă m-aș manifesta mai mult în planul socializării, nu cred că ar fi cineva care să spună despre mine că nu iubesc polemica și dialogul. am o acută nevoie de valori, de puncte de referință, de punți care să mă treacă de nesiguranță și instabilitate. încerc să evit pericolul și să rămân un optimist pe mai departe.

spunea cineva că nu se poate să negăm imposibilul, că în lipsa lui nu am mai crede nici măcar în dumnezeu, că dacă totul ar fi posibil nu am mai crede în minuni. și tind să-l cred, pentru că s-au întâmplat miracole în viața mea, atunci când nu mai simțeam decât suflul rece al hăului. nu renunț ușor la nimic, decât la prostia și urâtul din jurul meu. și trebuie să fac în așa fel încât imposibila conviețuire cu valorile de azi să devină posibilă. să mă adaptez, să mai fac și compromisuri, în ciuda faptului că mi-e teamă de schimbare. vreau să fiu un om cât se poate de ”normal” în vremurile astea și să nu pierd contactul cu mulțimea. chiar cred că pot deveni un om și mai bun chiar și în această lume, nu sunt naiv, dar nici pur, dar ofer onestitate și aștept înapoi același lucru, ofer deschidere și prietenie, și aștept aceeași deschidere și aceeași prietenie. 

mă incomodează să trăiesc despărțit oarecum de propriile concepții și de valorile mele de referință, de aici și teama de schimbare. încă mă mai minunez de ceea ce e în jurul meu, de interpretări și abordări, de justificări și atitudini. adevărul e totuși unul singur, iar toate astea mă pot transforma până la urmă într-un pesimist cu patalama. 

nu vreau orice fel de schimbare, nu vreau să înfulec din ceea ce e comun acceptat astăzi. îndrăznesc să fiu diferit, dar fără să pierd prea mult din ce am acum ca valori de suflet. se poate întâmpla și asta desigur, dar sper ca răul să nu fie atât de mare, iar consecința să fie doar o aerisire a spațiului din preajma mea. aș putea pierde oameni, dar asta m-ar putea scăpa de cei care emană doar o asumată și o aparentă afecțiune înspre deloc, oameni care-și trăiesc viața fals, dar fericiți în micimea lor.

cred că îmi fac doar curaj până la urmă, dar merită încercat. rațiunea îmi spune acum că schimbarea nu mă poate duce decât la mai bine, că aș fi mai mult timp față în față cu mine, fără aprobarea, criticile sau aplauzele nimănui. schimbarea poate aduce situații primejdioase, dar nu există eroi care să nu fi trecut prin asta. 

nu-mi permit căderi, trebuie să rămân la înălțime. ne este destinat să atingem perfecțiunea naturii noastre proprii. vreau să am curajul celui care știe ce vrea și luptă pentru a reuși. și am un as în mânecă în privința asta: iubesc.

marți, 23 iulie 2019

vacanță la Ticu Oănu...


copil fiind, pereții casei îmi apăsau mereu tâmplele şi simţeam nevoia să plec. să plec departe, la munte sau la mare, fie și doar la bunici, în sătucul parcă uitat de lume. să respir aerul tare al nopților, să las ploaia să mă ude și să mă pârjolească soarele. orașul, așa cum era atunci, mă întrista vara. era vremea de plecat, voiam să las în spate mirosul de mâncare al blocurilor și praful străzilor lipsite de viață.

nu mai era nimeni prin preajmă să ne frecăm fundurile de betoanele reci din preajma blocurilor, nu mai erau nici fetele pe care le curtam adunați în jurul unei sticle rostogolite pe jos și care-ți putea aduce un sărut nesperat din partea vecinei de peste drum. dispăruseră și țipetele golanilor mici care făceau ravagii prin blocurile aflate în construcție, alergând bezmetici unii după alții. apusul soarelui aducea și mai multă singurătate parcă. era o amorțeala care nu-mi făcea deloc bine..

uneori, uruitul păsării de fier îmi sălta privirea către cer. și n-o vedeam mereu, dar știam că e acolo, că zbura departe. îmi doream și eu aripi, să mă înalţ, să zbor peste ape și peste munți.

îmi plăcea să las departe luminile chioare ale străzilor, în așteptarea valurilor sărate ale mării sau a pâinii sfărâmate cu toporul în vârf de munte. mi-era dor să simt cum pământul respiră aerul rece, să nu mai ştiu drumul înapoi. să simt doar iarba udă cum îmi acoperă picioarele.

îmi plăcea să iau luna în palme şi să desfac stelele de pe cer să-mi lumineze calea. poate că aşa făcea şi bunicul meu. îl chema Ioan, dar pentru mine era Ticu Oănu. și-l vedeam cum apărea mereu senin şi luminat de becul chior lipit de peretele casei din grădina întunecată cu prunele în poală. și nu înţelegeam atunci cum face asta.

era înţelept Ticu Oănu şi fiecare vorbă a sa mă făcea să mă gândesc la alte zece. mi-era dor tare de el, de ziarele şi de cărţile îngălbenite pe care mi le trântea în faţă, și nu că n-ar fi avut nevoie de o mână de ajutor, dar mă lăsa mereu să stau în liniştea casei, să mă muncesc cu cuvintele.

vedeam deja prin ochii lui. vedeam brusc undeva aproape şi cărarea pierdută. și mângâiam tulpinile florilor aproape uscate şi începeam să rup una câte una. știam deja că aşa făcea şi el cu prunele din grădina aprinsă de întuneric. că vedea ce voia doar el să vadă. plantele aspre îmi răneau degetele şi aproape că le smulgeam din culcuşul lor. le adunam înecat de emoţie, într-un buchet al nopții. și le ziceam florile lunii.

îmi este dor mereu de lunile alea de vară. mă uit în jur, și mă uit la mine. și zâmbesc. avem cu toții nevoie să ne mai simțim copii. și de vacanțele de pe vremuri.

luni, 25 februarie 2019

tu știi de ce mor rânduneii?


e adevărat că de multe ori cuvintele pot ucide. ucid tot ce ai crezut despre tine, tot ce ai crezut despre viață, tot ce ai crezut și ai simțit despre iubire. ucid tot ce ai crezut că înseamnă lucru bun, încredere. ucid o senzație, ucid niște trăiri și un miliard de amintiri.

mă urăsc și mă iubesc deopotrivă. mă urăsc pentru că sunt un om pînă la urmă. mă urăsc pentru că ce simt că e frumos și bun e altceva. mă urăsc pentru că viața mea nu e decât un rahat puturos clădit pe intenții bune.

depresia și deznădejdea au acum probabil chipul meu. înfruptați-vă, mai suport lovituri de ciocan și de sapă. poate că și pentru asta mă mai iubesc încă. mai ascuțiți și cuțitele. puteți ținti și inima, să știți. e aici și bate de nebună. încă.

speranța nu e decât o minciună ce aduce moartea sufletului. ne învelim cu ea mereu convingerea că încă trăim, că avem dreptul să mai trăim, când de fapt suntem morți demult. când de fapt tu nu mai însemni nimic pentru nimeni. când de fapt totul se reduce la atât: ne naștem doar pentru a muri. te crezi un prinț, dar nu ești decât o flegmă azvârlită în praful străzii.

mor toate încet în mine și poate că așa trebuie să fie. rațiunea nu mai are rost. doi cu doi nu mai fac patru și nici ana nu mai are mere. voi, ce credeți că nu sunteți deja morți? mai cugetați o clipă. de vă veți găsi totuși vii și buni, bucurați-vă. eu am să vă invidiez și am să mă bucur pentru voi.

eu n-am știut să fac să nu mor. doar am crezut că știu cum să fac asta. tot ce am crezut că mă face puternic m-a făcut mai slab, mai rândunel.

o să arunc la gunoi tot ce am crezut că e bun și drept. n-o să-ți mai zâmbesc o vreme, și de o voi mai face, să te îndoiești de sinceritatea zâmbetului meu. o să mai și râd, dar să te îndoiești că râd de glumele tale. voi râde pentru că ești un mort, ca și mine. doar că tu încă nu știi asta.

chiar, tu știi de ce mor rânduneii?


sâmbătă, 1 decembrie 2018

am plecat urând, m-am întors iubindu-te...


acum doi ani te lăsam în urmă, Românie. pentru altă mamă, credeam, unde roșul era mai roșu, galbenul mai galben și albastrul mai albastru. nu mi-ai lipsit, până am realizat că nu eram supărat pe tine, ci pe cei care te seacă într-una de puteri și te batjocoresc furându-te și mânjindu-te cu rahatul lor puturos. 

m-am întors la tine, și nu regret, chiar dacă mai hrănești destui nemernici. am tot spus asta de atunci: am plecat urându-te, m-am întors iubindu-te. 

întoarceți-vă acasă, faceți ca mine. o sută pe lună, o sută pe an, pentru o sută de ani mai buni.

marți, 4 septembrie 2018

eu noaptea zbor...

doamne, ce dor îmi este...

nu pot să adorm. știu că dacă aș face-o, aș fi înspăimântat că nu ești lângă mine...

gându-mi nu mai știe decât un zbor: spre tine. că e dimineață, sau că soarele e de-o suliță pe cer. ori că luna mare și grasă s-a pus stăpână pe cer.

mă ia cu amețeală doar la gândul că mâinile-mi te vor căuta în zadar în patul nostru mare. că brațele mă vor durea că nu pot să te strângă.

știi, iubito, că fără mirosul tău aerul mă otrăvește?

cum să dorm așa, iubirea mea?

cum să pot adormi când știu că mă voi trezi și trupul meu va țipa de dorul tău?

mă dor buzele că nu mai simt dinții tăi...

mă dor ochii de frică că nu vor mai vedea zâmbetul acela atât de frumos.