luni, 25 februarie 2019

tu știi de ce mor rânduneii?


e adevărat că de multe ori cuvintele pot ucide. ucid tot ce ai crezut despre tine, tot ce ai crezut despre viață, tot ce ai crezut și ai simțit despre iubire. ucid tot ce ai crezut că înseamnă lucru bun, încredere. ucid o senzație, ucid niște trăiri și un miliard de amintiri.

mă urăsc și mă iubesc deopotrivă. mă urăsc pentru că sunt un om pînă la urmă. mă urăsc pentru că ce simt că e frumos și bun e altceva. mă urăsc pentru că viața mea nu e decât un rahat puturos clădit pe intenții bune.

depresia și deznădejdea au acum probabil chipul meu. înfruptați-vă, mai suport lovituri de ciocan și de sapă. poate că și pentru asta mă mai iubesc încă. mai ascuțiți și cuțitele. puteți ținti și inima, să știți. e aici și bate de nebună. încă.

speranța nu e decât o minciună ce aduce moartea sufletului. ne învelim cu ea mereu convingerea că încă trăim, că avem dreptul să mai trăim, când de fapt suntem morți demult. când de fapt tu nu mai însemni nimic pentru nimeni. când de fapt totul se reduce la atât: ne naștem doar pentru a muri. te crezi un prinț, dar nu ești decât o flegmă azvârlită în praful străzii.

mor toate încet în mine și poate că așa trebuie să fie. rațiunea nu mai are rost. doi cu doi nu mai fac patru și nici ana nu mai are mere. voi, ce credeți că nu sunteți deja morți, mai cugetați o clipă. de vă veți găsi totuși vii și buni, bucurați-vă. eu am să vă invidiez și am să mă bucur pentru voi.

eu n-am știut să fac să nu mor. doar am crezut că știu cum să fac asta. tot ce am crezut că mă face puternic m-a făcut mai slab, mai rândunel.

o să arunc la gunoi tot ce am crezut că e bun și drept. n-o să-ți mai zâmbesc o vreme, și de o voi mai face, să te îndoiești de sinceritatea zâmbetului meu. o să mai și râd, dar să te îndoiești că râd de glumele tale. voi râde pentru că ești un mort, ca și mine. doar că tu încă nu știi asta.

chiar, tu știi de ce mor rânduneii?


sâmbătă, 1 decembrie 2018

am plecat urând, m-am întors iubindu-te...


acum doi ani te lăsam în urmă, Românie. pentru altă mamă, credeam, unde roșul era mai roșu, galbenul mai galben și albastrul mai albastru. nu mi-ai lipsit, până am realizat că nu eram supărat pe tine, ci pe cei care te seacă într-una de puteri și te batjocoresc furându-te și mânjindu-te cu rahatul lor puturos. 

m-am întors la tine, și nu regret, chiar dacă mai hrănești destui nemernici. am tot spus asta de atunci: am plecat urându-te, m-am întors iubindu-te. 

întoarceți-vă acasă, faceți ca mine. o sută pe lună, o sută pe an, pentru o sută de ani mai buni.

marți, 4 septembrie 2018

eu noaptea zbor...

doamne, ce dor îmi este...

nu pot să adorm. știu că dacă aș face-o, aș fi înspăimântat că nu ești lângă mine...

gându-mi nu mai știe decât un zbor: spre tine. că e dimineață, sau că soarele e de-o suliță pe cer. ori că luna mare și grasă s-a pus stăpână pe cer.

mă ia cu amețeală doar la gândul că mâinile-mi te vor căuta în zadar în patul nostru mare. că brațele mă vor durea că nu pot să te strângă.

știi, iubito, că fără mirosul tău aerul mă otrăvește?

cum să dorm așa, iubirea mea?

cum să pot adormi când știu că mă voi trezi și trupul meu va țipa de dorul tău?

mă dor buzele că nu mai simt dinții tăi...

mă dor ochii de frică că nu vor mai vedea zâmbetul acela atât de frumos.

luni, 27 august 2018

șeful de barcă, căpitanul și pirații...

vorbim de corupție mereu, știm că ne sufocă, că otrăvește, că ucide. și? ce facem? pe foaie totul e frumos, am scris cu litere lucitoare că luptăm împotriva ei. ne-am scris și pe frunte că o facem. și doamne, ce ne mai place asta. și luptăm, și tot luptăm, și iar luptăm și cădem lați de atâta luptă. și nu știu cum facem, dar după atâtea bătălii duse, cancerul e și mai mare, dihania e și mai înfiptă în trupul muribund. mai au ce stoarce, fiți fără grijă, pentru că, bag seamă, ăsta e și rostul luptei. sau, în varianta puțin probabilă, atâta ne duce capul.

cum să fie altfel, când în loc să punem mâna pe flintă alegem să ne împiedicăm și știm că nu mai trebuie decât să ne desfacem larg picioarele, mai crăcănați decât orice curvă de pe lumea asta?

cum să fie altfel, când navele pornite la război au mai toate ancorele azvârlite peste bord? cum altfel, când căpitanul a lăsat demult timona, și se gândește că era mult mai bine să fi fost el însuși un pirat? cum, doamne, să fie altfel, când mai toți își leapădă cămașa albă și chipiul pentru banda neagră trasă peste ochi, excitați că pot flutura și ei steagul cu cap de mort?

prioritatea lui nu mai e războiul, nu mai e securitatea vasului și a celor ce s-au înhămat cu bună credință alături de el în bătălie. nu, căpitanul a lăsat până și timona în voia sorții. scopul? unul singur: să fie și să arate ca un pirat pe sub cămașa albă. ce război? ce bătălie? să fim serioși. se comandă steagul cu morți, ochiul de sticlă și, musai, o gheară pentru antebrațul stâng. de cel drept mai e nevoie, mai sunt acte de semnat.

livrarea nu e deloc o problemă și se face, de cele mai multe ori, cât ai zice pirat. trebuie doar să vrei, să te decizi că vrei să urci pe catarg steagul cu cap de mort, sau doar să pleci capul. ispita e mare atunci când te uiți cu groază la dulapul plin de schelete, la pisicile din jur, la contul din bancă, sau doar la piratul din vecini.

ce vremuri! nici pirații nu mai sunt ce-au fost odată.

undeva pe fiecare navă, însă, mai există bărci. nu știu mulți de existența lor, darămite unde sunt înghesuite. căpitanul te vrea prost.

bărcile. din fericire, de la o vreme, nu mai sunt goale și sunt tot mai ades lansate la apă. nu de căpitan, el a și uitat de ele. adevărata bătălie, adevăratul război, se duce acum cu barca. nava se va scufunda, și nu va vedea nicicând țărmul.

șeful de barcă e mintea sclipitoare, opusul piratului. cel care a preferat să sară din nava aflată în derivă și să ducă mai departe războiul ce părea pierdut.. șeful de barcă știe cum să apuce și să folosească flinta. ținta lui este aceeași: sistemul bolnav.

lupta este dură și pentru el nu este nimic mai important decât să arate, cui trebuie și vrea să afle, că dreptatea și adevărul sunt de un singur fel. puțini s-au încumetat să-i sară alături în barcă. dar sunt acolo cu el, înfruntând apele învolburate.

o vreme, barca se ține bine, dar alte vase pirat i-au luat deja urma. a început să ia apă iar țărmul pare să nu mai fie atât de aproape. șeful de barcă a obosit și el, și a redus strocul. se uită în jur și nu vede decât întinderea de apă. în barcă, marinarii lui sunt tot mai puțini.

în nebunia lui, șeful de barcă nu se poate opri, încă mai vâslește. știe cum poate fi câștigat acest război, dar se simte tot mai singur. vâslește, dar cu flinta încărcată lângă el. știe că are aliați, nu mulți, dar puternici, mânați de aceeași dorință de izbândă. doar că încă stau inerți și nevăzuți când e mai mare nevoie de ei.

o minte sclipitoare nu trebuie lăsată, niciodată, singură.

miercuri, 22 august 2018

omul care a avut un câine

seara târziu, aproape de miezul nopții, în parcul de căței. un om pe o bancă, cu o bere în mână. singur.

eram sigur că era unul din aceia mulți care vin în ultima vreme să bea și să fumeze holbându-se la copilașii blănoși.

ajung în dreptul lui și-mi spune ”bună seara”. sunt surpins, ei nu fac de astea. îi răspund vădit contrariat și trec mai departe. în capătul celălalt al parcului chica mea se hârjonea deja voiasă cu un puiuț de lup.

arunc o privire spre tânărul de dincolo. e întuneric, dar îl ghicesc pe banca ce știu că e incomodă. e nemișcat. am vaga senzație că l-am perceput greșit și că nu e din ”aceia mulți”.

lângă mine, chica îi fură mereu mingea ghemotocului de blană neagră. ba îl mai și mârâie cu labele așezate posesiv pe bucata de cauciuc.e haioasă tare așa, mi-e drag să o privesc cum se căznește să nu piardă prețiosul trofeu, hoțomănit de altfel.

în capătul opus al parcului, omul ce mi-a dat binețe s-a ridicat. îl văd aruncând în coșul de gunoi cutia de bere. e înalt, un pic grăsuț, iar gesturile lui, felul în care se mișcă, denotă tristețe. mă feresc de acum să mai cred ceva despre el.

a ieșit din parc și vine pierdut în direcția mea. ține ceva în mâna stângă ce-i atârnă inert pe lângă trupul bleg. nu-mi dau seama ce. nu-mi dau seama încotro privește. pare că nici nu-i pasă.

ajungem iar unul în dreptul celuilalt, dar nu mai scoate un cuvânt. poate nici nu m-a văzut. parcă am auzit un suspin. poate mi s-a părut. mai face câțiva pași și înlemnesc. acum pot să văd: are în mână o lesă de care stă agățată o zgardă. simt că nu mai am aer și mi se face brusc frig. îl urmăresc cum se îndepărtează, îl văd cum traversează strada apatic, cu lesa ce spânzură în mâna lui stângă.

sunt tulburat iar ochii mei o caută instinctiv pe chica. e la doi pași mai încolo și are treabă cu o bucată de lemn. mă ridic brusc și mă reped la ea. o strâng cu putere în brațele mele mari apoi îi apuc boticul scump și-i trag o pupă zgomotoasă. e nedumerită, dar nu zice nu. se întoarce brusc pe spate și-mi dă burtica la mângâiat.

omul ce a avut un câine a plecat de mult, dar e încă acolo în mintea mea. mă gândesc că am greșit față de el fără să vreau, că primul meu gând m-a dus la un bețivan în parcul cu căței.

cât de mult greșim, cum nu mai avem răbdare să ne dumirim ce e în jurul nostru. jignim ca apucații pe nerăsuflate, dăm cu barda în jurul nostru, ne îndoim de tot și de toate, că e vorba de un necunoscut, că e vorba de persoana pe care o iubim. spulberăm într-o clipă tot ce a fost frumosși bine.

suntem prizonierii orbi și înrăiți ai problemelor cu care ne confruntăm. suntem tot mai superficiali și tot mai cruzi și nu găsim altceva mai bun de făcut decât să persistăm în a face ce e mai ușor: să rănim gratuit pe cel de lângă noi. cu vorba sau cu fapta, ori cu gândul.

îmi cer iertare, omule ce nu poți lăsa lesa din mână. am greșit față de tine cu gândul și-mi pare tare rău. aș vrea să-mi dai din tristețea ta și s-o așez lângă a mea. și poate că mâine ne va fi mai bine.