vacanță la Ticu Oănu...

copil fiind, pereții casei îmi apăsau mereu tâmplele şi simţeam nevoia să plec. să plec departe, la munte sau la mare, fie și doar la bunici, în sătucul parcă uitat de lume. să respir aerul tare al nopților, să las ploaia să mă ude și să mă pârjolească soarele. orașul, așa cum era atunci, mă întrista vara. era vremea de plecat, voiam să las în spate mirosul de mâncare al blocurilor și praful străzilor lipsite de viață.

nu mai era nimeni prin preajmă să ne frecăm fundurile de betoanele reci din preajma blocurilor, nu mai erau nici fetele pe care le curtam adunați în jurul unei sticle rostogolite pe jos și care-ți putea aduce un sărut nesperat din partea vecinei de peste drum. dispăruseră și țipetele golanilor mici care făceau ravagii prin blocurile aflate în construcție, alergând bezmetici unii după alții. apusul soarelui aducea și mai multă singurătate parcă. era o amorțeala care nu-mi făcea deloc bine..

uneori, uruitul păsării de fier îmi sălta privirea către cer. și n-o vedeam mereu, dar știam că e acolo, că zbura departe. îmi doream și eu aripi, să mă înalţ, să zbor peste ape și peste munți.

îmi plăcea să las departe luminile chioare ale străzilor, în așteptarea valurilor sărate ale mării sau a pâinii sfărâmate cu toporul în vârf de munte. mi-era dor să simt cum pământul respiră aerul rece, să nu mai ştiu drumul înapoi. să simt doar iarba udă cum îmi acoperă picioarele.

îmi plăcea să iau luna în palme şi să desfac stelele de pe cer să-mi lumineze calea. poate că aşa făcea şi bunicul meu. îl chema Ioan, dar pentru mine era Ticu Oănu. și-l vedeam cum apărea mereu senin şi luminat de becul chior lipit de peretele casei din grădina întunecată cu prunele în poală. și nu înţelegeam atunci cum face asta.

era înţelept Ticu Oănu şi fiecare vorbă a sa mă făcea să mă gândesc la alte zece. mi-era dor tare de el, de ziarele şi de cărţile îngălbenite pe care mi le trântea în faţă, și nu că n-ar fi avut nevoie de o mână de ajutor, dar mă lăsa mereu să stau în liniştea casei, să mă muncesc cu cuvintele.

vedeam deja prin ochii lui. vedeam brusc undeva aproape şi cărarea pierdută. și mângâiam tulpinile florilor aproape uscate şi începeam să rup una câte una. știam deja că aşa făcea şi el cu prunele din grădina aprinsă de întuneric. că vedea ce voia doar el să vadă. plantele aspre îmi răneau degetele şi aproape că le smulgeam din culcuşul lor. le adunam înecat de emoţie, într-un buchet al nopții. și le ziceam florile lunii.

îmi este dor mereu de lunile alea de vară. mă uit în jur, și mă uit la mine. și zâmbesc. avem cu toții nevoie să ne mai simțim copii. și de vacanțele de pe vremuri.