ziua rahatului...

nu mai dau, de acum, doi lei pe politică. cel puţin pe asta de la noi. mi-am pierdut câteva ore din viaţă la televizor cu campania electorală. sunt dezgustat şi scârbit. şi-mi vine o lehamite de toate personajele care bulucesc acum la televizor. e totul o scârbă şi o flegmă mare. am fost mereu cu buletinul în secţia de vot, am pus ştampile pe unul sau altul, dar n-o mai fac. gata.

nu mă mai poate urni nimic către cabina cu perdeaua stupidă şi albastră. sabin, amicul meu, s-a săturat de românia, eu de pus ştampile. mi-am irosit degeaba energia şi tinereţea, convins că cei ştampilaţi se gândesc la mine. nu. nu se gândesc decât la ei şi la buzunarele care se vor umple o dată ajunşi în palatul hidos. să-şi bage în fund vorbele şi să le scoată afară doar cu cei de teapa lor. să facă un rahat mare şi să se hrăneasă din el şi în următorii patru ani. că, oricum, put.

mă intrigă când văd că oameni de calitate au fost furaţi de magia rahatului puturos. că, în naivitatea lor, cred că vor răzbi în lumea coruptă şi urât mirositoare. ştiu, o să le pară rău când se vor afunda şi ei în mocirla băltită. şi le va fi greu să ajungă la mânerul duşului, pentru că vor fi traşi inapoi de gloata mizeră şi coruptă.

să fie sănătoşi, să li se îngraşe conturile şi burţile, până or crăpa. cu toţii.

vreau de acum să trăiesc doar în micul meu univers. cu tine, sau cu tine. mă gândesc doar la crăciun şi la minunea naşterii. naştere pe care ei n-o vor înţelege în vecii vecilor, pentru că s-au născut morţi şi putrezi. nici măcar nu mai vreau să pot să le trag un şut în scăfârlie.

ar fi ceva să-i lăsăm singuri în ziua în care vor trăi cu speranţa că vor intra în rahat. ziua lor să o facem a noastră. să avem alegerile noastre. să ne gândim doar la iubire. să stăm cu cei dragi în jurul mesei, să stăm în parc pe o bancă şi să dăm bineţe tuturor. să râdem şi să privim la noi. la ale noastre. în ziua rahatului, să-i ştampilăm pe toţi cu degetul din mijloc ridicat...

november rain...

plouă mărunt, aşa cum n-am mai văzut niciodată. nu văd stropii, doar simt pe faţă perdeaua fină de apă. şi e cald pentru vremea asta.

şi e atâta linişte.

şi nu e nimeni pe stradă să vadă ce simt acum. şi chiar nu e nimeni. e ciudat de linişte. nicio maşină, niciun pas grăbit spre casă.

parcă nu mai aşteaptă nimeni pe nimeni.

se aude doar fărâma de apă prelinsă de pe frunza încă lipită de trunchiul obosit al copacului. parcă sunt prins într-un laţ al timpului. e un dans mut al nopţii în care mă prind cu gândurile ce nu-mi dau pace. şi nici nu mă mai doare capul. stau şi privesc prostit la tot ce se mişcă în jurul meu. nici nu ştiu dacă trebuie să-mi fie teamă sau nu. totul se roteşte acum în jurul meu. e ireal ce văd şi ce simt. totul se unduieşte sub ochii mei mari.

văd dincolo de sticla aburindă a ochelarilor. simt că nu e nevoie decât de un pas pentru a călca pe alt tărâm.

mă înfior, însă nu e decât apa care se scurge pe sub gulerul hainei. mă simt cald şi văd cum respir viaţă. văd liniştea nopţii şi îi simt suflul. şi mă simt un privilegiat. pentru că tu dormi.

aşa cred că plânge cerul. ca şi acum. tăcut şi infinit de mărunt. şi de neştiut. şi fără lacrimi...

cu inima în gât...

ştiu că ceva e pe cale să se întâmple. am fost cu inima în gât toată ziua şi simţurile îmi sunt excitate. sunt agitat şi chiar surescitat. cunosc senzaţia asta. doar că nu ştiu ce are să vină. de rău, nu cred. de bine, e loc destul. dar de venit, vine. şi nu e de la luna de pe cer, mare cât casa. şi nici sunt "high" de la sf-urile mele preferate. pur şi simplu ştiu.

 nu mi-e teamă de necunoscut, dar nici nu mă arunc în el cu căpăţâna înainte. nici de neprevăzut, am trecut prin atâtea, încât acolo unde cineva se sperie de moarte, eu pot schiţa un zâmbet. am şi un presentiment de ce poate fi, dar încă nu-l spun.

mă roade nerăbdarea, aştept să mi se întâmple ceva. ard ca lumânarea pe care am aprins-o astăzi la căpătâiul tatălui meu. l-am simţit atât de aproape şi poate că a ţinut şi el să mă avertizeze că va urma ceva, dar n-am înţeles încă ce. sunt acum acelaşi, ca întotdeauna. nerăbdător ca un copil care aşteaptă darurile de ziua sa, acel om mare care se bucură deja, pentru că ştie că va primi ceva. am fost mereu aşa şi niciodată nu m-am ferit de zâmbetele şi ridicolul uşor în care reuşeam să intru. nici că-mi pasă nici acum. nu mi-am cenzurat nicicând pornirile copilăreşti. sunt şi acum un copil mare în conflict etern cu anii şi firele-mi albe.

n-am decât să aştept, şi asta mă omoară. simt cum inima stă să-mi spargă pieptul. şi aş dormi, dar ştiu că o voi face greu. aş vrea să apăs acel buton miraculos, să mă ducă pînâ-n clipa aceea. doamne, ce dragă mi-e starea asta. şi nu vreau acum nici vizita zânei măseluţă, şi nici darurile lui moş crăciun...