am găsit în seara asta, cu grijă așezate pe ghetele de la intrare, nuielușa argintie, dar și ciocolată și portocale, ca pe vremea copilăriei. m-au trecut fiori și m-am înmuiat brusc. și am realizat că nu mai avem timp de noi, că uităm de lucrurile frumoase din jurul nostru.
din primăvară, în ce mă privește, parcă sunt dus cu pluta. muncă, muncă și iar muncă. muncă, muncă și iar muncă. și un pătrat de ciocolată, și o portocală cât un cartof pitic, m-au făcut să înțeleg că trebuie să apăs vârtos ambreiajul și frâna până nu o iau razna cu totul. să conștientizez că în ritmul ăsta mă transform în ceva rece și fără suflet, inutil.
am uitat să stau de vorbă cu mine, să-mi ascult gândurile ce mereu îmi bat la poarta ferecată de oboseală și apatie. am uitat veselia picurilor de ploaie și căldura soarelui. nu mai știu liniștea nopții și farmecul lunii. nu mă mai știu bucura de o atingere caldă și o vorbă bună.
realizez dintr-odată că mă mint cu nerușinare crezându-mă împlinit și mulțumit că reușesc să ies din când în când învingător din așternuturile femeii ce mă place și mă dorește fără șanse, că bunăstarea înseamnă doar ziua de salariu și statul la coadă la bancă pentru a-ți plăti ratele.
ajunge!
mi-e dor acum tare de mine, să știi. și-mi dau seama că sunt obosit și nu sunt deloc mândru de mine. și am de gând să fac ceva în privința asta.
vreau să nu mai uit că e seara în care vine moș nicolae, vreau să mă bucur iar de minunea crăciunului și de globul roșu pus deoparte, de oamenii frumoși din jurul meu, să mă aplec din nou asupra lucrurilor ce-mi bucurau atât de mult sufletul.
primește-mă, omule bun, din nou alături de tine. și mă iartă că am fost, atâta vreme, fără pic de minte și departe de tine... că am fost un prost...
