cristi, am plecat după țigări...

plec! patru litere care îmi vor defini probabil soarta. se întâmpla acum vreo lună. tocmai primisem pe email un alt refuz elegant de angajare. pe ecranul televizorului niște scârbe de politicieni își băteau joc ca de obicei de inteligența mea. undeva în țară, era o grevă. oamenii nemulțumiți își strigau durerea în stradă. o femeie cam la vârsta mea își vărsa amarul reporterului. era și furie și deznădejde în glasul ei. da, poți să plângi și la furie.

”nu mai pot”, țipa isteric și lacrimi mari îi scăldau obrajii. ”nu mai am decât varianta să plec unde văd cu ochii!”, am mai auzit din gura femeii și am apăsat fără să vreau butonul roșu al telecomenzii.

să plec, să plec, să plec! cuvintele îmi bubuiau creierii. am avut, brusc, nevoie de aer. afară, toamna se juca cu simțurile mele. era încă cald și frunzele mi se așterneau la picioare. îmi târam cele o sută de kilograme pe covorul foșnitor, dar gândurile-mi evadaseră departe.

cristi era tot acolo, pe banca lui din părculeț. înfofolit în haina groasă și puturoasă, cu gluga trasă peste cap și cu mâinile afundate în buzunarele cu siguranță rupte, mă privea. cred, de fapt, că mă privea ca de fiecare dată, ca un animal flămând. ”salut, ce faci? ați ieșit la plimbare?”. așa începe mereu dialogul nostru, în timp ce ochii lui triști zboară speriați către zdrahonul de dino, năvalnic ca de obicei. ”ai să-mi dai, te rog, o țigară?”. potrivit ritualului, înșfac tabachera, o deschid și i-o ofer. cristi al meu are degetele aspre și apucă tremurând țigara. mereu doar una. îi umplu însă mereu pumnul cu țigări. știu deja ce urmează: ”îți mulțumesc și îmi cer scuze pentru deranj. niște mărunțiș nu ai, așa-i?” chiar nu am și dau din cap.

nu are mai mult de treizeci de ani băiatul ăsta, dar pare mai în vârstă decât mine. povestea lui e tristă. niște futuți de părinți l-au alungat de acasă acum vreun an, și de atunci îmi apare mereu în cale. pielea încă-i era albă toamna trecută și avea un păr mare și bogat. era și curățel și nu cuteza încă să ceară țigări și mărunțiș. părea un rebel ce se luase la trântă cu viața.

am văzut tot. și cum pielea i se întuneca pe zi ce trece, și cum părul i se transforma într-o claie noroioasă. peste iarnă l-am văzut mai rar și mă întrebam mereu unde doarme. îi era frig tare și stătea adunat, cu mâinile strângându-și genunchii la piept. nu i-am vorbit mult timp, dar nici el mie. mama a fost cea care mi-a zis într-una din zile câte ceva despre el. și m-a durut ce-am auzit, și mă învinovățeam că-l priveam până atunci ca o arătare și nimic mai mult. omul își trăia drama neștiut și nu avea curaj să cerșească. era ca o statuie. doar ochii i se fixau în tăcere pe cei care treceau pe lângă el.

s-a dus și iarna și cristi era mai curat. un tricou alb îi acoperea trupul firav. eram sigur ca e doar piele și os și că stomacul i se lipea de șira spinării. s-a și tuns într-o zi. chelia îi lucea în soarele cald de primăvară. a renunțat însă la bărbierit și fața i s-a acoperit de fire negre și aspre. ochii lui mai păstrau încă un pic de vigoare, dar erau tot mai istoviți. bătrânul tânăr și-a păstrat însă vocea cristalină și mereu m-a intrigat asta. ”salut, ce faci? ați ieșit la plimbare? ai să-mi dai, te rog, o țigară?”. nu vrea nici în ziua de azi să povestească ce i s-a întâmplat. îi este, cu siguranță, jenă, și pare ridicol când îți cere țigara cu glas voios. i-am dat și bani o vreme, dar acum am rămas doar la tutun. ”niște mărunțiș nu ai, așa-i?”. ”nu, nu am.”, îi spun.

ieri, mi-a venit pe email o știre care m-a îngrozit: ”un om al străzii a fost găsit în această dimineață mort pe o bancă din parcul primăverii, din cartierul mănăștur. noaptea trecută a nins abundent și viscolit la cluj, iar temperatura a coborât cu mult peste zero grade ”. mi-a stat inima în loc și ochii mi s-au oprit pe tabacheră. erau acolo și țigările pentru cristi. ”din primele informații, se pare că este vorba de un bărbat de aproximativ 50 de ani, iar identitatea lui nu este încă cunoscută.” nu e totuși el, mi-am zis și am alergat spre banca lui din parc. vântul era încă puternic și fulgii de zăpadă îmi pișcau fața și nu mai era frumos ca de obicei. banca era goală....

nu l-am întâlnit pe cristi nici după amiaza și nici seara. și nici în dimineața asta. zăpada era de un deget pe banca din parcul primăverii. și era neatinsă.

cristi, mai rezistă! acum e târziu de tot și eu plec departe peste câteva ore și nu mai am cum să știu dacă ești bine sau nu. știu însă acum că plec și ca să-ți mai pot da țigări cândva, dar și niște mărunțiș de data asta.

acum o lună eram zmeu și mi-am cumpărat fără mari emoții biletul spre dublin. nu mai multe decât de crăciunul trecut, când am tras prima țigară ”din aia”. da, a fost ciudat că nu am simțit atunci decât poate nerăbdare și încredere că va fi bine în cele din urmă. așa a fost în noaptea aia, când am avut lângă mine un om drag sufletului meu.

așa simt și în clipa asta, doar că știu că acum sunt mult mai mulți cei care îmi sunt alături, cei care suferă dar se și roagă să-mi fie bine. oameni tare dragi care poate în adâncul lor se bucură, dar n-o să recunoască asta niciodată, că am curajul și nebunia de a-mi urma, poate, destinul. oameni care mi-au potolit zbaterile și mă împing acum cu gîndul lor bun spre ziua de mâine.

îmi va fi dor tare. și când va fi așa, o să fug la marea mea iubire marea și o să vorbesc cu fiecare dintre voi în parte. până o să înțelegeți cât de mult vă iubesc și prețuiesc.

la amanet e deschis toată noaptea...

își simțea ochii umflați de nesomn. adormise târziu de tot, la fel ca în ultimele zile. în liniștea nopții era doar el cu gândurile sale. s-a bucurat oarecum când a auzit ploaia care a dezmorțit copacul din fața casei. trezite brusc din înțepenire, frunzele îi vorbeau. nu, era sigur că nu băuse seara trecută. ciuli urechile și făcu eforturi să priceapă dacă visează sau nu. ”trebuie să merg la un medic, o iau razna în ritmul ăsta”, îi veni brusc un gând.

i se părea că afară s-a dezlănțuit potopul. a deschis larg geamul și a fost izbit de aerul rece. nu era deloc iadul pe pământ, cum își închipuia. ploua liniștit și mărunt. vântul abia adia și îi așternea pe chipul obosit câțiva stropi rătăciți. era o senzație plăcută ce-l învioră brusc. întoarse capul după tabacheră și ochii îi căzură pe ecranul fosforescent al ceasului de lângă televizor. era 3.33, iar cifrele arătau ciudat în întunericul din cameră. le privea fascinat și încercă să se gândească că o fi având și asta vreo semnificație aparte. mintea îi refuza însă un asemenea efort, așa că așteptă inert apariția cifrei 4 care să spargă desenul ciudat.

trase cu nesaț din țigară și își lăsă obrajii în voia picăturilor reci. închise ochii. cei trei de 3 i-au rămas înfipți pe retină. se scutură brusc și dădu cu capul de fereastră. strânse din dinți și îi scăpă o înjurătură. cum-necum, asta îl distră și zâmbi pentru prima dată în ultimele zile.

izbitura fuse una serioasă însă și simți cum durerea îi cuprinde scăfârlia. ”o să-mi cânte un cocoș gras dimineață”, rosti cu voce tare și izbucni în râs. se aplecă mai mult pe fereastră. răcoarea nopții îi făcea bine și simți cum se umple de energie. privi în jur. peste tot era întuneric. undeva departe, o lumină chioară îi dădea de înțeles că nu e singur în toată nebunia asta. ”hai, salut, omule. nu ești singur, dar habar n-ai de asta. și, oricum, nu te ajută la nimic să știi.” se întrebă ce-l ține treaz și pe tovarășul său de insomnie, însă realiză că nu-l ajută nici pe el să știe. ”o fi și ăsta cu sufletul amanetat, ca mine”, își spuse, și se zgribuli de frig.

tresări.

”cu sufletul la amanet?”. oftă și se descoperi la fel de abătut ca atunci când puse capul pe pernă.

a mai trecut prin asta și mereu a scos-o cumva la capăt. îi vin în minte cuvinte care ar trebui să-i dea energie. încredere, speranță, optimism... se gândi însă la viața sa ca la un imens gps. ciudata arătare îl contrarie suficient de tare încât să-i deschidă ochii larg.

”e până la urmă doar un traseu pe care suntem obligați să-l urmăm. scopul călătoriei îl stabilești tu, sau e influențat de cei din jur. reconfigurare. da, asta e. reconfigurare de traseu, despre asta e vorba acum. nu e cazul de panică și nici de neliniști foarte mari. mai pui o dezamăgire în traistă, mai picuri un pic de amar în suflet, dar nu e cazul să mă opresc”.

zâmbi. pesemne tovarășul său de nesomn a obosit de tot și a dispărut tăcut în întuneric. nu simțea deloc însă singurătatea. ploaia se oprise brusc și zări pentru o secundă luna. ”e un semn”, își spuse și închise fereastra cu zgomot.

4.44. cifrele din fața sa îl făcură să tresară din nou. nu îi era defel somn și voia să aprindă veioza și să deschidă o carte, însă se răzgândi. știa că din acel moment are de dus încă o luptă. că are ceva dat la amanet...

am fost, pentru o noapte, al capone...

în mijlocul camerei nu era decât o masă rotunda, și o lampă parcă prea jos înțepenită. În jurul ei era intuneric și auzeam muzica răzbătând dintr-un loc neștiut.

eram doar noi doi la masa acoperită de catifeaua groasă, și era fum, și mai erau vreo două sticle de vin. una, era demult goală și paharele ne erau pe jumătate pline.

mi se făcuse cald și ai simțit asta. mi-ai spus că pot să-mi deschei nasturii de sus. purtam cămașa neagră, pe care tu mi-ai cumpărat-o încă din ziua în care ne-am cunoscut.

stăteai în partea opusă mie. ți-ai tuns părul scurt așa cum aș fi vrut să te văd mereu într-o noapte ca asta. și acum era așa, strâns pe lângă urechi. și erai pietănată ușor spre stânga și purtai o agrafa roșie, lungă și subțire. cerceii îți lunecau leneși pe lângă gâtul gol... rochița, de un roșu închis, îți strângea sânii pe jumătate dezgoliți.

trăgeai cu nesaț din țigara înfiptă în porțigaretul lung, și aveai picioarele săltate pe scaunul de lângă tine. erai relaxată și lăsată ușor pe spate, și te legănai ușor purtată de muzica ce se auzea parcă de tot mai departe.

scrumiera de pe mijlocul mesei era plina de țigările strivite la jumătate...

purtai pe deget un inel cu o piatră mare și roșie pe care-l răsuceai ușor pe deget. mă priveai în ochi. știai că-ți sorb fiecare gest. și îți plăcea asta...

afară, se vedeau farurile unei masini rătăcite în noapte și, pentru o clipă ți-am zărit buzele acoperite cu un ruj roșu aprins. le-am văzut încălecate una peste alta și știam ca le muști usor. și.. aveai acea privire...nu-ți dezlipeai ochii de pe mine. și nici eu nu puteam face altceva. privirile noastre vorbeau în locul nostru și nu mai era nevoie de cuvinte.

ai renunțat să te mai joci cu inelul și ți-ai agățat degetul în lanțul lung ce-ți înconjura gâtul gol. priveam fascinat la felul în care-l încolăceai pe degetul arătător....

brusc, ai dus paharul la gură. și-am devenit gelos în acel moment pe bucata de sticlă ce se desfăta cu buzele tale. ai întins ușor brațul și ai lăsat scrumul să cadă ușor peste resturile din scrumieră.

cred că băusem prea mult, pentru că mi se părea ireal de lentă mișcarea ta. era ca și când cineva apăsase un buton nevăzut și totul se derula nefiresc de calm în fața ochilor mei. simțeam doar aerul plin de senzualitate, cutremurat doar de tresărirea molatică a sânilor stranși în pânza roșie.

nu cred ca băusem prea mult, totuși. îmi simțeam mintea ascuțită și excitată de fiecare gest al tău. dimpotrivă, cred că n-am fost niciodată mai conștient că aveam în fața ochilor cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o în viața mea.

și nu era vorba doar de ochi, și nici de buze, și nici de sânii aproape dezgoliți. și nici de gâtul subțire. nici măcar de picioarele goale, ușor indecent desfăcute și proptite pe scaunul păstrat parcă special pentru asta acolo.

nu. era mai mult decât atât...

am căutat înfrigurat tabachera si mă rugam să mai treacă o mașină pe strada adormită.

sunetul brichetei a spart pentru o secundă lumina pală a lămpii atârnate și ea, parcă, lasciv de-asupra noastră.

am realizat că frumusețea ta... erai tu, de fapt.

farurile salvatoare au apărut de nicăieri și ți-au luminat din nou chipul.

mi-ai spus, șoptit, că o să-mi cadă scrumul pe jos.

mă simțeam ușor prostuț acum, și îmi imaginam chipul transfigurat de plăcerea și privilegiul de a te avea și de a te simți acolo, doar cu mine, doar pentru mine. iți priveam chipul ce-mi zâmbea ușor posesiv.

am realizat brusc care este adevărata frumusețe a ta.

și nu trebuia decât un far de mașină și o scăparare de brichetă să-mi dau seama. și o țigară uitată între degete.

frumusetea ta vine din faptul că-mi uit tot mai des vorbele.

frumusețea ta vine din fâstaceala ce mă cuprinde mai mereu. din neliniștea că minutele și orele parcă s-au răzvrătit și s-au oprit undeva pe drum, amânând clipa revederii.

frumusețea ta vine din trecutul meu, de atunci când visam îmbrățișat de valurile neostoite ale mării, la minunea ce voiam să apară din orizontul fără de sfârșit.

muzica s-a oprit brusc, și am tresărit amândoi.

mi-am făcut curaj și m-am ridicat. ți-am întins mâna și te-ai agățat strâns de ea.

eram lipiți unul de celălalt și ți-am șoptit că vreau să dansăm.

și că o să-ți cânt eu...

mai conta ce?

restul... va fi doar povestea noastră...

amicului meu....

îmi este tot mai clar că nu fac parte din categoria celor care țin să aibă în jurul lor simpli amici. și-mi întărește convingerea o discuție recentă avută cu un om fain, care nu a vrut, nu a simțit, a ezitat, să ducă începutul frumos spre altceva, așa cum mi-ar fi plăcut mie. pentru că eu am fost cel care a simțit și ar fi vrut mai mult. ori el, omul, a vrut să rămânem pur și simplu amici.

doar că... nu gasesc, cel puțin acum, sensul de a avea amici. pentru ce? doar să am cui să răspund unui salut de ”bună dimineața”, sau de ”zi frumoasă”? doar pentru a replica minunatei întrebări ”ce faci?”

cred că sunt un pic dur când spun că nu am nici răbdarea, și nici luxul de a-mi permite așa ceva, chit că e vorba și de persoane de care m-am simțit îndrăgostit la prima vedere și că fiorii zbaterii fluturilor din stomac erau cât se poate de reali.

nu cred că m-am sălbăticit într-atât, dar viața mea are nevoie în clipa asta de consistență, de încredere, de certitudine, de pământ solid.

nu mai vreau să am parte de ambiguitate, de ezitări și de pretexte. vreau totul, sau nimic. nu mai am răbdare cu lucruri mărunte, și exact așa aș cataloga acum amiciția, cu riscul de a mi se spune că-s nebun. un lucru mărunt, fără consecințe de niciun fel.

nu pot să-ți spun cât de bucuros sunt că ești amicul meu și să fac tumbe de bucurie în zăpada abia așternută. nu, nu pot și nici nu simt. și nici să nu te aștepți să fiu așa cum ți-ai dori, pentru că nu știu să fiu așa. și nici nu vreau. nu-mi faci, tu amice, nici viața mai bună, nici nu-mi aduci veselia și zâmbetul pe buze.

gata cu atâta ”nu”!

te accept în lumea mea, dacă ai puterea de a mă mișca, de a mă face să râd și să simt că e un lucru firesc să te urci la 2.30 la volan doar pentru a-ți vedea ochii cărora le-a fost dor de tot ce sunt eu, cu bune și cu mai puțin bune.  și mai presus de toate, să simt că simți ca și mine.

altfel, amice, soarele îmi va încălzi chipul și fără tine, și luna va fi tot frumoasă, și va suna mereu ocupat pentru tine la mine în suflet.

o poți denumi aroganță, e treaba fiecăruia până la urmă cum și ce crede despre cineva. important e, însă, să ne acceptăm reciproc. fără ca asta să însemne, desigur, că ne numim... amici. și, oricum, să ști, pentru mine și până la prietenie e cale lungă.

și, doar spun, așa, fără negație: sunt arogant, doar în măsura în care te mulțumește să fiu amic cu tine....

altfel, mi-e drag tare de vorba asta: ”ia-mă de braț, și spune-mi... tu!”

va fi bine!