mă iartă, omule bun...

e nevoie oare de moș nicolae, să ne aducă aminte că încă frumosul nu s-a terminat, și că ne așteaptă clipe minunate și de acum încolo, doar să le facem loc în viața noastră?

am găsit în seara asta, cu grijă așezate pe ghetele de la intrare, nuielușa argintie, dar și ciocolată și portocale, ca pe vremea copilăriei. m-au trecut fiori și m-am înmuiat brusc. și am realizat că nu mai avem timp de noi, că uităm de lucrurile frumoase din jurul nostru.

din primăvară, în ce mă privește, parcă sunt dus cu pluta. muncă, muncă și iar muncă. muncă, muncă și iar muncă. și un pătrat de ciocolată, și o portocală cât un cartof pitic, m-au făcut să înțeleg că trebuie să apăs vârtos ambreiajul și frâna până nu o iau razna cu totul. să conștientizez că în ritmul ăsta mă transform în ceva rece și fără suflet, inutil.

am uitat să stau de vorbă cu mine, să-mi ascult gândurile ce mereu îmi bat la poarta ferecată de oboseală și apatie. am uitat veselia picurilor de ploaie și căldura soarelui. nu mai știu liniștea nopții și farmecul lunii. nu mă mai știu bucura de o atingere caldă și o vorbă bună.

realizez dintr-odată că mă mint cu nerușinare crezându-mă împlinit și mulțumit că reușesc să ies din când în când învingător din așternuturile femeii ce mă place și mă dorește fără șanse, că bunăstarea înseamnă doar ziua de salariu și statul la coadă la bancă pentru a-ți plăti ratele. 

ajunge!

mi-e dor acum tare de mine, să știi. și-mi dau seama că sunt obosit și nu sunt deloc mândru de mine. și am de gând să fac ceva în privința asta. 

vreau să nu mai uit că e seara în care vine moș nicolae, vreau să mă bucur iar de minunea crăciunului și de globul roșu pus deoparte, de oamenii frumoși din jurul meu, să mă aplec din nou asupra lucrurilor ce-mi bucurau atât de mult sufletul. 

primește-mă, omule bun, din nou alături de tine. și mă iartă că am fost, atâta vreme, fără pic de minte și departe de tine... că am fost un prost...

viața în fuchsia...

unde este limita până la care se poate spune că trebuie să-ți pese de cineva? există o asemenea limită, însă? și cine o stabilește? și în funcție de ce?

ești mai important tu, sau cel de care trebuie să-ți pese? sau trebuie să fie totul jumătate-jumătate, așa încât să nu se supere nimeni?

când și cum ar trebui să-ți pese? de cine da, și de cine nu?

e important dacă ajungi în gura lumii care consideră că nu-ți pasă destul de cei din jur?

încerc să mă dumiresc ce e cu mine în privința asta și dacă e bine sau nu așa cum sunt. asta, daca știu cum sunt. 

am făcut mereu ce-am simțit și, de regulă, am ignorat sfaturile binevoitoare venite din toate părțile, fie că erau spuse din cărți, din experiență sau din dorința de a părea în ochii celuilalt un pic mai înțelept. asta mai ales în cazul în care am simțit că cel care le rostește o face doar pentru a se simți el bine.

există și persoane care o fac dezinteresat, atrași într-un anume fel de tine și de modul tău de viață, care poate părea atipic pentru lumea din jur și care nu încearcă neapărat să te aducă pe linia pe care toți pășesc cu grija de a nu călca alături. 

s-ar spune că pentru asta există reguli și principii, limite peste care nu putem trece, adunate toate într-un uriaș manual menit a te îndruma în viață, așa încât să nu se poată spune că nu aparții lumii în care respiri, faci sex, faci dragoste, muncești sau, în cele din urmă mori.

s-ar spune că pentru asta există morala și că fără asta și fără reguli și principii ar fi haos. oricum e haos, dragilor, și rămâne doar să te întrebi dacă nu cumva rostul acelui manual uriaș de care spuneam, nu este decât, paradoxal, să întrețină și să alimenteze, pe nevăzute și pe nesimțite, o stare de perpetuă neliniște și de nesiguranță. și peste toate, desigur, morala, cireașa de pe tortul unei existențe care să facă din tine omul așa zis și vrut sănătos pentru societate.

hai că mă enervez, mai ales când aud de morală. și de reguli, și de principii.

ne e tot mai frică să fim liberi, și, astfel, ne ascundem sub umbrela moralei și a celorlalte minunății, pentru ca apoi să putem răbufni la adresa nedreptăților la care ni se pare că suntem supuși. nu trece o zi în care să nu aud pe cineva că-și etalazează frustrările vizavi de felul în care trăiește, de banii pe care-i câștigă. nu. e mai important astăzi să ai ce să bagi în stomac și, dacă se poate să-l strivești satisfăcut pe cel de lângă tine și marea majoritate a celor care fac parte din această categorie sunt convinși că au dreptul să-și umfle burțile doar pentru că respectă reguli și principii și, pe de-asupra, consideră că sunt și un monument de moralitate.

direcția în care mergem de la o vreme ne duce spre haosul de care ne tot ferim. mergem spre minciună, în numele moralei. ne mințim cu plăcere că suntem oameni de treabă, că  facem bine, dar întoarcem capul și strângem din buze a lehamite și dezgust, zâmbim prefăcut și cu pumnii strânși. nici măcar cu noi nu suntem mai îngăduitori. trăim ca să murim.

suntem tot mai singuri și am uitat că singurătatea duce, de regulă, la nebunie. regula e se pare acum să-i înebunim și pe cei din jur. principiul e să nu scape nimeni, moral vorbind.

deci, de cine și cât să-ți pese, astfel încât să ne ajutăm să ieșim din ospiciul ce ne asurzește cu zumzetul lui delirant? în ce mă privește, eu încerc asta cu bunul simț, cu corectitudinea și cu sufletul colorat în fuchsia, de exemplu.

deci, îmi pasă de cineva atât timp cât libertatea mea nu are de suferit și nu simt mirosurile de hoit din ospiciu.

deci, îmi pasă atât timp cât mai pot întinde mâna să scot un suflet luminos din lumea deprimată, din atmosfera de glissando, cenzurat sau necenzurat.

deci, nebunii vor fi mereu mai mulți decât cei sănătoși la cap, așa că nu-mi pasă de gura lor.

acestea nu sunt reguli, nu sunt principii, nu consider că e o formă de moralitate. dar măcar încerc. am apucat pe un drum care, poate, mă va duce departe de haos. și nici măcar nu e musai să faci ca mine.

să-mi pese că nu-ți pasă? nu-mi pasă.

eu şi higgins...

 data trecută am adormit, acum parcă văd că nu ajung la timp. e aiurea să n-ai un ban în buzunar şi să speri că şoferul troleibusului va face cursa vieţii lui tocmai acum. de ce s-ar grăbi, în definitiv? e şase seara, e ziua femeii, lumea merge la distracţie... mă foiesc pe scaunul rece, şi-mi vine să mă dau jos la prima staţie şi s-o iau la fugă. tic-tac, simt dureros curgerea timpului, dar, resemnat, mă las pradă lui.

şapte semafoare! toate le-am prins pe roşu, şi sunt deja ud pe şira spinării. mă arunc pe trotuarul umed şi mă setez pe viteza maximă. aproape că dau de-a berbeleacul două fete ce chicotesc în spatele meu. cine ştie ce-or fi gândit...

e încă lume la intrare şi brusc paşii mi se domolesc. acum sunt un om normal, în sfârşit. n-am citit deloc despre ce urmează să văd, şi asta mă nelinişteşte un pic. ştiu că nu va fi deloc ca în aida şi nu va fi nici drama lui tosca. filmul abia dacă mi-l mai amintesc. în fine... e un musicall, şi e şi în română...

ultimul loc pe stânga, de pe rândul al treilea. m-am făcut stăpân pe el de la o vreme. e perfect pentru ochii mei, dar şi pentru picioarele mele care fac urât în spaţiu strâmt.

bang...

e vreme de ploaie şi florăreasa trage de muşterii. higgins e deja prietenul meu. e un pic nesuferit şi plin de sine. eliza îl aţâţă. e cam din topor fata asta, dar e pe placul săracilor din londra. el, higgins, celibatarul desăvârşit, e convins că va face o lady din ţărăncuţa care-l ia într-una peste picior, într-un limbaj de mahala.

povestea e că sfârşeşte vrăjit de propria creaţie. se îndrăgosteşte de fata care, îndărătnică totuşi, i-a urmat învăţăturile şi a ajuns să fie dorită de bărbaţii din lumea bună. refuză însă să creadă ce i se întâmplă şi se alege şi cu o poşetă bine ţintită în moalele capului. e furios că fata murdară şi vulgară de pe vremuri l-a părăsit, sătulă şi jignită de aroganţa lui. îşi dă seama, până la urmă, ca aroganţa şi trufia sunt neputiincioase în faţa dragostei, dar şi a priceperii elizei de a-l aduce cu picioarele pe pământ. cortina a căzut, în timp ce eliza şi higgins se ţineau, zâmbind, de mână, happy-endul fiind lăsat la aprecierea mea.

m-am regăsit, recunosc, în orgoliosul şi trufaşul higgins pentru o clipă. adevărul e că, nu de puţine ori, sfidăm realitatea cu convingerile noastre şi că e de ajuns o femeie să-ţi răstoarne universul. că, pentru început, furia ţine locul raţiunii şi îndărătnicia predispune uneori la suferinţă. dar m-am regăsit şi în acel profesor neputiincios în faţa evidenţei, am răbufnit ca şi el, dar am şi sfârşit acceptând că fericirea nu o găseşti nicidecum singur.

celibatul şi asumarea acestuia drept o virtute e o prostie. şi, probabil, că spectacolul nu a fost ales întâmplător, tocmai de ziua femeii. fie că ne place sau nu, noi, bărbaţii, trebuie să ne aliem femeia, să fim seduşi chiar, ca să ne fie bine. asta în varianta cea mai uşor acceptabilă nouă. că, altfel, existenţa noastră nu e nimic fără ea, femeia. suntem chiar dependenţi de ea, şi trebuie să înţelegem că nu are rost să ne împotrivim evidenţei. dar asta e deja o altă poveste. recunosc că la fel de frumoasă.  

o zi frumoasă, într-o iarnă pocită...

sunt fascinat de femeie, recunosc. de femeia frumoasă, nu neapărat uluitoare, dar suficient de feminină încât să-mi zăpăcească retina. şi doar conjunctura a făcut ca zilele astea să redescopăr farmecul clujului cu ale sale femei încântătoare. şi eu, şi exemplul mi-ar putea fi urmat de toţi bărbaţii din oraşul ăsta, m-am trezit dator cu un mare mulţumesc, pe care, dealtfel, nici n-am ştiut cui să-l adresez. dar am mulţumit, aşa... să fie.

soarele era ieşit de mult la plimbare şi cocheta vesel cu norii. era un pic trecut de amiază şi agitaţia oraşului mă stârnise deja. retrăiam senzaţiile acelea în care ştiam că ceva urmează să se întâmple, să dea un sens unei zile searbede de iarnă pocită, fără frig sau zăpadă.

am luat-o brusc în direcţia opusă staţiei de autobuze, şi am simţit o poftă enormă de a-mi deschide ochii. trotuarul, altfel destul de murdar, punea mereu frână paşilor mei grăbiţi, până mersul mi s-a domolit. mergeam deja îndeajuns de încet, încât să treacă pe lângă mine copii cu ghiozdane plumbuite în spate, adolescente, dar nu numai, cu privirea şi cu degetele ţintuite în telefoane şi care făceau un slalom neverosimil prin mulţime, turişti cu ochii căscaţi la catedrala impunătoare de peste drum şi cu urechile ciulite către un ghid pe care eu nu-l zăream, dar şi doamne în vârstă care strângeau galant de braţ soţii ce-şi purtau cu mândrie femeia iubită de veacuri  prin labirintul de trupuri.

am admirat graţia unui asemenea cuplu, frumuseţea şi simplitatea unui lucru de care mintea noastră nu mai are nici timp, şi nici răbdare. urmăream fascinat dansul ireal al bastonului negru, care, după un arc de cerc prin aer, apăsa apoi vârtos pe piatra cubică a bulevardului.

un burtos, unul din aceia care vara îşi sloboade grăsimile pe sub tricoul mult prea strâmt, mi-a dat un ghiont şi m-a trezit din reverie. am tresărit şi nu mi-a rămas în minte decât frumoasa mea imagine, de peste ani şi ani, cu draga mea băbuţă de braţ, sprijinindu-ne parcă trupurile pe bastonul negru şi lucios, ce apăsa la fel de vârtos pavajul prăfuit.  

m-am aşezat pe banca încălzită probabil de un cuplu de îndrăgostiţi, mi-am aprins cu gesturi domoale o ţigară şi am privit timid în jur. porumbeii nu mai erau la fel de mulţi ca în timpul verii, însă la fel de pofticioşi. mi-am adus aminte de punga din buzunar în care erau resturile meniului cumpărat de la kfc-ul de alături şi am făcut de îndată o adunare a înaripatelor, care s-au strâns buluc la picioarele mele. m-a pufnit şi râsul, gândindu-mă la dino, labradorul meu drag, şi el un monument al cerşitului de mâncare, care, ghinion, lipsea de la acest festin urban.

o fată ce-şi purta semeaţă pistruii pe obraji a îndreptat de câteva ori obiectivul aparatului fotografic înspre scena din care făceam şi eu parte. am avut o senzaţie ciudată, de regulă eram eu cel care făceam asta, dar fără să mă gândesc, i-am zâmbit şi i-am arătat acel gest cu pumnul strâns şi cu degetul mare îndreptat spre cer că e totul în regulă.

părul roşcat i se scurgea domol pe lângă ochii mari şi scrutători. era atât de vie şi de însetată de frumos. ştiam prin ce trece, senzaţia asta mă copleşeşte şi pe mine de multe ori. eşti în transă şi vezi deja lumea cu alţi ochi. eşti pe undeva de-asupra tuturor şi ai libertatea de a vedea ceea ce mulţi ignoră. detaliile devin grozav de mari şi sunt convins că şi fata cu părul roşu e absorbită de ele. nu e nevoie să văd fotografiile ca să stiu cum i-au ieşit. ma simt, oricum, de parcă le-aş fi făcut eu.

m-a absorbit fata asta, e atât de naturală şi de neostoită în ce face. îi observ sânii generoşi şi fundul frumos. în căutarea unghiului perfect, se apleacă, ai spune, indecent de mult şi trupul ei devine poza perfectă pentru un pictor sau pentru un sculptor dibaci.

am, de acum, companie. o mamă de nu mai mult de treizeci şi cinci de ani mi se alătură pe banca de lemn. vocea ei îmi gâdilă plăcut auzul. îi cere copilului să nu se mai tăvălească pe jos şi să alerge după porumbeii săturaţi de mine. gâlma o ia din loc vitejeşte, dar după trei paşi îşi freacă nasul de caldarâm.

mă aşteptam ca femeia să mănânce pământul şi să ridice ghemotocul de pe jos. dar nu. l-a privit calmă cum se opinteşte pe picioarele subţiri şi mi-a spus aproape şoptit: "stai să-l vezi ce face!". copilul, ce nu avea mai mult de trei ani, mi se întinde luung, îşi aruncă braţele în sus, de parcă ar vrea să cuprindă în palmele sale lumea întreagă, îşi priveşte mama şi, brusc, izbucneşte într-un râs din ala care te face să vrei să-l mănânci cu drag, bucată cu bucată.

"vezi, aşa face mereu, n-a plâns niciodată când s-a făcut una cu pământul, poate, cel mult, să se ridice şi să privească nedumerit în jur", mi-a spus femeia, ce-şi sorbea pruncul din priviri.

e îmbrăcată simplu, dar cu gust. pardesiul desfăcut lasă să-i văd picioarele frumoase acoperite de ciorapii negrii. femeia îşi scoate cu grijă pălăria şi cu mişcări ferme, îşi revarsă părul blond peste chipul luminat de soarele scăpat de hoarda de nori. are ochelari mari şi negri de soare, care, alăturat părului bogat şi ondulat şi buzelor colorate în roşu, îi dau chipului un aspect angelic.

mi-aş fi dorit să-i văd ochii. chiar mi se făcuse poftă de asta, şi, ca şi când ruga mi-a fost ascultată, o văd cum îşi duce mâna pe ramele groase şi, cu o mişcare scurtă, propteşte stavila în coama blondă. pot să mă afund de acum în ochii ei, pentru că are de acum o ţigară în mână şi se apleacă spre mine cerându-mi un foc. privirile-mi sunt înţepenite în ochii ei mari. albastrul lor mă duce cu gândul la marea mea cea iubită şi deja mi-s dragi.

mă cunosc îndeajuns ca să ştiu că m-am fâstâcit în acele momente, dar nu mai conta. am, mereu, o slăbiciune în faţa frumuseţii, şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. degetele-mi căutau frenetic bricheta care parcă nu mai era la locul ei. dacă cineva ar fi observat scena, cu siguranţă că s-ar fi oprit din alergarea-i spre celălalt capăt al pieţei şi ne-ar fi privit cu drag, pe mine poate, sau sigur, cu o uşoară invidie. era ca şi cum m-aş fi supus unui control corporal riguros, fără să privesc la mâinile ce-mi cotrobăiau buzunarele hanoracului. a simţit momentul şi mi-a spus calm: "nu ne grăbim, avem vreme!", după care mi-a dăruit un zâmbet ce nu-mi iese din minte nici acum.

era, clar, femeia conştientă de puterea pe care o poate avea asupra unui bărbat, în special a unuia necunoscut ca şi mine. nu m-am lăsat nici eu mai prejos şi am răspuns cu un zâmbet pe măsură. am surprins-o, plăcut impresionat desigur, că-mi fixa buzele cu ochii ei ca marea nedomolită de chemarea nisipului fierbinte. privirea i-a urcat uşor pe nas, apoi a rămas în ochii mei o clipă ce mi-a părut o eternitate.

îmi doream, atunci, să nu mai găsesc niciodată bricheta rătăcită poate dinadins, şi să rămânem aşa, ochi în ochi, şi să ne destăinuim doar prin limbajul privirii bucuria şi necazul, dorul şi frustrarea, sau poate doar să recunoaştem frumuseţea clipei.

am stat alături de irina, pentru că aşa o chema, o vreme bună şi nu puteam decât să fiu recunoscător inspiraţiei ce mi-a purtat paşii pe banca din piaţa din mijlocul oraşului. observam satisfăcut şirul nesfârşit de troleibuze şi autobuze ce-i duceau spre case pe cei ce n-au avut parte de momentul magic.

irina a plecat într-un final şi am urmărit-o cu drag cum se depărta. ţinea într-o mână, atârnată, pălăria, iar în cealaltă pe puiul de om fără astâmpăr. s-a întors pentru o clipă şi am zărit-o clipind de rămas bun din ochii aia frumoşi ca marea.

m-am ridicat uşor de pe banca din lemn, cu gândul la fetele minunate ce mi-au adus o zi frumoasă într-o iarnă pocită si fără vlagă.

şi nu, nu a fost nimic sexual în trăirile mele, au fost doar momente de revelaţie, în care descoperi că frumosul e  mereu în preajma ta, la fiecare pas, cu fiecare secundă, şi că e de ajuns doar să priveşti în jurul tău. că e de ajuns doar să te întorci brusc din drumul spre casă şi, în loc să te afunzi în scaunul confortabil al maşinii sau să-ţi macini răbdarea în troleibuzele hidoase, să te aşezi cuminte pe o bancă de lemn de oriunde şi să aştepţi. şi, ca într-o ploaie de stele, să te laşi sedus de fascinanta ardere din jurul tău. şi să te molipseşti de ea...