luni, 9 martie 2015

eu şi higgins...

 data trecută am adormit, acum parcă văd că nu ajung la timp. e aiurea să n-ai un ban în buzunar şi să speri că şoferul troleibusului va face cursa vieţii lui tocmai acum. de ce s-ar grăbi, în definitiv? e şase seara, e ziua femeii, lumea merge la distracţie... mă foiesc pe scaunul rece, şi-mi vine să mă dau jos la prima staţie şi s-o iau la fugă. tic-tac, simt dureros curgerea timpului, dar, resemnat, mă las pradă lui. şapte semafoare! pe toate le-am prins pe roşu, şi sunt deja ud pe şira spinării. mă arunc pe trotuarul umed şi mă setez pe viteza maximă. aproape că dau de-a berbeleacul două fete ce chicotesc în spatele meu. cine ştie ce-or fi gândit... e încă lume la intrare şi brusc paşii mi se domolesc. acum sunt un om normal, în sfârşit. n-am citit deloc despre ce urmează să văd, şi asta mă nelinişteşte un pic. ştiu că nu va fi deloc ca în aida şi nu va fi nici drama lui tosca. filmul abia dacă mi-l mai amintesc. în fine... e un musicall, şi e şi în română...

ultimul loc pe stânga, de pe rândul al treilea. m-am făcut stăpân pe el de la o vreme. e perfect pentru ochii mei, dar şi pentru picioarele mele care fac urât în spaţiu strâmt. bang...

e vreme de ploaie şi florăreasa trage de muşterii. higgins e deja prietenul meu. e un pic nesuferit şi plin de sine. eliza îl aţâţă. e cam din topor fata asta, dar e pe placul săracilor din londra. el, higgins, celibatarul desăvârşit, e convins că va face o lady din ţărăncuţa care-l ia într-una peste picior, într-un limbaj de mahala.

povestea e că sfârşeşte vrăjit de propria creaţie. se îndrăgosteşte de fata care, îndărătnică totuşi, i-a urmat învăţăturile şi a ajuns să fie dorită de bărbaţii din lumea bună. refuză însă să creadă ce i se întâmplă şi se alege şi cu o poşetă bine ţintită în moalele capului. e furios că fata murdară şi vulgară de pe vremuri l-a părăsit, sătulă şi jignită de aroganţa lui. îşi dă seama, până la urmă, ca aroganţa şi trufia sunt neputiincioase în faţa dragostei, dar şi a priceperii elizei de a-l aduce cu picioarele pe pământ. cortina a căzut, în timp ce eliza şi higgins se ţineau, zâmbind, de mână, happy-endul fiind lăsat la aprecierea mea.

m-am regăsit, recunosc, în orgoliosul şi trufaşul higgins pentru o clipă. adevărul e că, nu de puţine ori, sfidăm realitatea cu convingerile noastre şi că e de ajuns o femeie să-ţi răstoarne universul. că, pentru început, furia ţine locul raţiunii şi îndărătnicia predispune uneori la suferinţă. dar m-am regăsit şi în acel profesor neputiincios în faţa evidenţei, am răbufnit ca şi el, dar am şi sfârşit acceptând că fericirea nu o găseşti nicidecum singur.

celibatul şi asumarea acestuia drept o virtute e o prostie. şi, probabil, că spectacolul nu a fost ales întâmplător, tocmai de ziua femeii. fie că ne place sau nu, noi, bărbaţii, trebuie să ne aliem femeia, să fim seduşi chiar, ca să ne fie bine. asta în varianta cea mai uşor acceptabilă nouă. că, altfel, existenţa noastră nu e nimic fără ea, femeia. suntem chiar dependenţi de ea, şi trebuie să înţelegem că nu are rost să ne împotrivim evidenţei. dar asta e deja o altă poveste. recunosc că la fel de frumoasă.  

2 comentarii:

  1. Hello, always i used to check website posts here early in the
    morning, since i love to gain knowledge of more and more.



    Also visit my weblog; ora exacta

    RăspundețiȘtergere