eu. pur și simplu...

cred ca multe din legile nescrise ale firii trebuie rescrise. trăim, mulți dintre noi, într-o lume în care ne copleșesc tradițiile și prejudecățile. iertată-mi fie comparația, dar suntem ca biserica ortodoxă, închistată de valori și concepții din vremuri mult prea îndepărtate. ne ducem viața într-un anume fel, pentru că așa au trăit și părinții noștri, și bunicii la fel, dar și bunicii lor la fel. simt că pentru mine a venit vremea să mă scutur zdravăn de toate astea și să trăiesc iar, doar așa cum simt. și poate că o și fac de ceva vreme încoace, de când am putut să văd viața cu alți ochi, de când îmi vin în minte momente și trăiri de cândva.

am fost un rebel mereu în ceea ce privește comunul. de mic copil voiam să fac multe pe dos față de cum eram învățat. de școală, sau de părinți, de societate în general. aveam o senzație ciudată de libertate, de un altfel de trai, mai atrăgător, mai incitant. unii ar spune acum că e vorba de egoism, și poate că așa e. dar poate că și egoismul ar trebui să-l privim altfel. nu ca pe un defect, ci ca o calitate. nu văd nimic rău în a te gândi mai mult la tine, să fii tu interpretul unui rol principal într-o lume în care valorilor li se dau șuturi în fund, iar prostia e percepută tot mai des ca o calitate.

sună ciudat că spun asta acum, dar divorțul mi-a făcut bine. și-mi dau seama de asta în această clipă, la aproape doi ani de când s-a întâmplat. n-am nimic cu instituția căsătoriei, dar sunt tot mai convins că e o formă inconștientă de constrângere, de îngrădire a personalității. de plafonare și diminuare a valorilor proprii, toate acestea rezultate și din inadaptarea sau incompatibilitatea cu persoana cu care ar trebui să formezi un tot.

am aflat în tot acest răstimp că nu mai vreau să simt fluturi în stomac, pentru că aduc, de regulă, suferință și durere. aduc întrebări și emoții inutile, că deformează cumplit realitatea și ne aruncă pe un tărâm nesigur care duce inevitabil într-o cușcă a vieții din care cu greu mai poți evada.

sunt sigur că voi naște destule controverse scriind toate acestea. dar aștern doar cuvintele pe care le simt și în care cred. da, văd altfel totul, și am văzut mereu altfel. nu sunt ceea ce se cheamă un sihastru, chiar deloc, și nici un singuratic, doar că-mi place viața raportată la mine. ah, că sunt generos, că fac fapte bune și încerc să ajut pe alții cu te miri ce... da. dar asta nu e decât o altă formă a libertății care mă caracterizează, independent de toți cei care se află în jurul meu. nu mă poate influența nimic să iubesc, să dăruiesc, să simt. nu. dacă se întâmplă asta, e pentru că eu vreau asta, pentru că îmi doresc asta.

nu mi-a plăcut niciodată să nu pot face ce vreau, nici măcar în momentele în care iubeam ca un nebun. traiul în doi e bun, e foarte bun chiar, dar nu vreau să renunț la ce sunt eu. și când nu sunt eu, reacționez. cum am făcut-o de multe ori, de altfel. nu cred că trebuie să te adaptezi la persoana de lângă tine, la felul în care este ea. după cum nici ea nu trebuie să facă asta. ar trebui ștearsă definitiv concepția asta, un pas care ar trebui sărit într-o relație care implică doi oameni care se iubesc. fiecare individ trebuie luat în parte, separat, iar adaptarea, mularea sau pornirile de a fi pe placul celuilalt ar trebui excluse din start și dată prioritate încrederii în cel de lângă tine.

nu știu ce specie sunt, dar am nevoie de mine. am nevoie uneori să fiu singur ore în șir, să nu sun pe nimeni, să nu vorbesc cu nimeni, nici măcar cu persoana care-mi place, să fac orice altceva nu implică un partener de viață. și fără ca asta să dea de gândit că înșel, că nu mai iubesc, că nu mai simt. pur și simplu vreau să fiu eu, cu libertatea mea, fără constrângeri sau întrebări. haha, cred că nu mă voi mai căsători așa în veci. nici măcar nu văd o tragedie în asta. dar chiar deloc.

văd o relație perfectă aidoma unui loc de muncă drag, în care intri periodic, la intervale mai mult sau mai puțin regulate. în care să intri cu plăcere, să te consumi, să dorești mai mult, să arzi cu flăcări mari, dar din care să ieși când simți nevoia. să iei aer, să respiri, să mai vorbești cu tine. și un loc în care să te întorci apoi, pentru că așa vrei tu. nu pentru că celălalt așteaptă să faci asta. chiar, despre ce egoism vorbim aici? nu cred ca de-al meu...

am cunoscut de doi ani încoace destule persoane. puține însă care să-mi semene și să nu-mi pună un milion de întrebări și care să nu renunțe la îndoieli. mă satur repede de cineva care mă copleșește cu vorbe dulci și atenții o mie. cu neîndoielile și suferințele auto-provocate din neștiința sau neputința de a-mi respecta libertatea și felul de a fi. nu s-ar spune că nu fac eforturi de a mă face înțeles, de a-mi explica modul de a fi, dar obosesc îndeajuns de devreme să tot explic la infinit că nu pot fi lipici. că nu pot fi la comandă acel sandu din închipuirea cuiva. și poate că nici măcar nu mai vreau să mă tot justific. place sau nu, îmi provoacă indiferență...

nu voi avea parte de o asemenea relație? nici un bai. am scris cândva că am urcat deja pe muntele mare alături de cineva, că am simțit înlănțuiți aerul tare al înălțimilor, că am râs și am plâns cu lacrimi de bucurie privindu-ne în ochi, că am atins fericirea și am simțit-o așa cum poate puțină lume a făcut-o. viața e frumoasă oricum și trăiesc din plin magia ei. nu sunt de gheață. chiar deloc, pot iubi însă la fel de bine și viața din margarete sau felul în care soarele merge la culcare. mă poate face fericit și doar zăpada sau ploaia... și doar astea să fie, și-mi e de ajuns....

undeva, cândva...

mi-e dor de vremurile frumoase ale lumii de atunci. de turnurile și tumultul cetății. și de tropotul cailor. de poarta grea prin care te strecurai. de pădurea în care ne vedeam la ceas de seara. de copacul bătrân care-mi știa rugile și dorul de tine. de vântul care-ți purta pașii spre mine, de frunzele care-ți împodobeau părul. de soarele și luna ce vegheau îmbrățișarea noastră.

și aveai mereu în mână batista lăsată sfios, cândva, la picioarele mele. ți-am atins atunci prima oară degetele. și tot atunci ne-am făcut curaj și ne-am privit în tihnă în ochi. surprins, și timpul parcă s-a oprit în loc. îți vedeam obrajii îmbujorați. și pieptul răscolit de inima-ți ce nu-și mai găsea locul. l-ai acoperit, rușinată, cu batista și ți-am atins buzele. ai fugit, dar m-ai sărutat cu un tremur lung al pleoapelor.

ne plăcea să alergăm printre copacii ce se dădeau din calea noastră. îți văd și acum buclele răzlețe în aerul încălzit de vietățile ce ne așteptau mereu. iubeam să te văd alergând cu rochia grea ridicată de-asupra genunchilor. și nu-mi doream deloc să te ajung din urmă.

te lăsam să mă privești chicotind pe după copacii tineri. ne râdeau ochii de fericire și-i prindeam și pe ei în îmbrățișarea noastră. te jucai cu degetele prin părul despletit și ochii tăi mă ațâțau. și vedeam iar tălpile tale goale ce alergau pe așternutul moale de frunze dezmierdat de atingerea ta. adânc în pădure, ne aștepta luminișul nostru. și cerul ne uda iar cu picuri mari și grei. și margaretele ne acopereau trupurile înlănțuite.

îți adunam stropii de pe buze și le sorbeam dulceața. ne tăvăleam prin iarba udă și florile ne dezgoleau. ne iubeam departe de toți și departe de toate. cu batista albă între degetele încleștate de frumusețea noastră...