duminică, 31 decembrie 2017

la mulți ani, dragule...

mă doare carnea toată.

mă dor ochii pentru că nu te văd. mă dor urechile pentru că nu te mai aud. mă dor buzele pentru că nu mai simt gustul buzelor tale. mă dor brațele pentru că nu mai au ce strânge.

mă doare sufletul pentru că te-am supărat.

te iubesc de-mi sar ochii din cap de dor și mă pedepsesc pentru tot ce am facut rău.

am fost la biserică în dimineața asta și am aprins lumânări. și m-am rugat. m-am rugat pentru tine, m-am rugat pentru mine si m-am rugat pentru noi. am și zâmbit cu gândul la nebuniile pe care le-am făcut, am și râs cu gandul la râsul nostru, si apoi... mi-au dat lacrimile. am plâns, acolo, singur în biserica rece și pustie.

parcă de nicăieri, un preot a venit și s-a asezat lângă mine. mi-a pus mainile pe umeri și mi-a spus să nu ma opresc din plâns. să scot toată durerea din suflet. să-i dau drumul și să fac loc speranței. eram mut de durere. nu am putut articula niciun cuvânt. îi priveam doar ochii mari și blânzi. îi auzeam vorba domoală și-i simțeam bunătatea din suflet.

nu am putut face altceva decât să închid ochii. mi-ai apărut iar, tristă, și ochii tăi erau împlântați într-ai mei. brusc, ai zâmbit și m-am umplut de bucurie. am deschis ochii și l-am văzut pe preot rugându-se. ținea strâns în mâini o cruce mare și galbenă. privea undeva în sus și îi auzeam ruga șoptită.

lacrimile au încetat să cadă și priveam uluit la omul din fața mea. în clipa aceea mi-am spus că mai am o șansă. că nu sunt singur.

i-am pus mâna pe umăr și n-am putut rosti decât: ”mulțumesc, părinte”. ”dumnezeu iartă, fiule”, mi-a spus. am început să-i vorbesc. i-am spus tot. tot ce greșisem și cum am ajuns să produc suferință. i-am spus omului blând și răbdător din fața mea că nu-mi ajunge doar să-mi eliberez mintea de păcat și că vreau ca și ea să poată ierta. că e singura și cea mai de preț dorință a mea, acum în prag de an nou. nu mi-a spus decât: ”mergi acasă acum, și vă aștept aici pe amândoi”.

omul cu chip blând a dispărut de lângă mine, la fel de brusc cum a apărut.

am tras cu nesaț în piept aerul rece de afară. tu, mi-ai apărut din nou. ți-am luat mâna și am strâns-o cu putere. mi-am împlântat eu acum ochii într-ai tăi și ți-am cerut din nou să ierți. te iubesc, și nu e, și nu însemn nimic, fără tine.

la mulți ani, dragule și scumpule...


vineri, 22 decembrie 2017

liberté, egalité, guillotiné...

ce s-a întâmplat la sfârșitul lui decembrie 1989 ne-a adus multe. dincolo însă de toate, ne-a adus libertatea de exprimare. aveam brusc prilejul de a spune fără teamă ceea ce gândeam, ne-am câștigat dreptul de a protesta în stradă, de a striga ”Jos Iliescu” sau ”Monarhia, salvează România”. au apărut ziare multe, unele cu tiraje la care astăzi editorii de presă nici măcar nu pot visa.

ne câștigasem dreptul de a combate, de a nu fi de acord cu opinia celuilalt, și, încet, poticnit uneori, am învățat și ceea ce înseamnă respectul față de o părere contrară. și uite așa, devenea tot mai limpede  că una din valorile democrației își sădește, aici, o fundație temeinică.

ceea ce se întâmplă însă astăzi mă îngrozește. limbajul violent, duritatea gesturilor și mai ales intoleranța față de opinia celuilalt năucește.

ieșim în stradă și vrem sânge, vrem decapitări și agităm cu satisfacție pancarte înfiorătoare, cu un limbaj intolerabil, vulgar și josnic, care nu mai provoacă jena celor din jur, ci o satisfacție rânjită. e miros de sânge în aer, ura pune încet stăpânire pe noi. ducem copiii cu noi ”să vadă revoluția”, jandarmii au devenit dușmanul de moarte, iar legea e bună doar de călcat în picioare.

dar strada are, să zicem, circumstanțe. până la urmă strada a doborât guverne legitime sau ilegitime și puteri ce păreau de nezdruncinat.

revolta vine atunci când forța pumnului, intoleranța și violența limbajului devin armele anihilării celui care îndrăznește să-și exprime decent și argumentat un punct de vedere diferit. ducem cu noi libertatea de exprimare câștigată acum 28 de ani, dar o ducem cu dorința de sânge din stradă, iar cuvintele iau tot mai des locul pancartelor și sloganurilor vulgare, lângă care ne facem zâmbitori selfy-uri.

amenințăm și provocăm. argumentele celuilalt sunt luate drept insulte. ești făcut prost, idiot, ești făcut securist și comunist, pesedist roșu și ciumos dacă cutezi să exprimi ceva ce vine în contradicție cu ce face și spune astăzi strada.

și ăsta e doar primul pas. de aici până la violență, drumul este tot mai scurt pe zi ce trece.

astăzi, a urlat cineva la mine, la radio, pentru că mi-am exprimat o părere. și răcnea în așa hal de parcă îi omorâsem copiii. e genul de om care sunt convins că în clipa aceea, dacă eram față în față, ar fi luat ceva în mână și mi-ar fi dat în cap.  fără nicio remușcare și cu mintea întunecată de furie. ca el sunt deja mulți, și cred că ar trebui să ne oprim din această nebunie.

avem nevoie și de poezie pentru a schimba lumea, după cum avem nevoie de Dumnezeu ca să (re)găsim iubirea și bunătatea.

altfel, vine Crăciunul. sărbători frumoase, oameni buni...

joi, 2 noiembrie 2017

tu tata meu, și tu dino...

tu tata meu, și tu dino... e greu fără voi. sunt cum mă știți și știu că-mi simțiți iubirea, așa cum a fost ea mereu întotdeauna.

tu tata meu... să știi că iubesc.

și aș fi vrut să-ți spun atât de multe, ca niciodată. m-ai făcut un om drept și corect. m-ai invățat să fiu sincer și mi-ai spus să nu renunț niciodată la asta, pentru că nu e altă cale. mi-ai spus că dacă rămân așa, nu are cum să nu-mi fie bine, chiar dacă uneori o să pară că nu e așa.

aș bea cu tine acum, așa cum știu că ți-ar plăcea și ți-ai dorit mereu. n-am fost mereu cum ai vrut tu, dar acum îmi lipsești al naibii de mult. al naibii de mult. aș vrea să-mi spui cum ai iubit-o pe mama când v-a fost cel mai greu, cum ați trecut peste toate. să-mi spui cum să fac și eu.

sunt atât de singur și simt că dispar în fiecare zi câte puțin. dar o să fiu așa cum ți-a plăcut mereu de mine. și știu că vei fi iar mândru de fiul tău.

tu dino, dragule... mi-e dor de tine de mor. ai luat tu la tine boala grea, să-mi fie mie bine. crezi că nu știu?

mi-este dor de capul tău mare și frumos. de ochii tăi, de felul în care ai știut mereu să mă faci să zâmbesc. să râd atunci când tu sufereai. dar știu că m-ai iubit și tu, și simt asta și acum. ai plecat fără mine, dar știu că m-ai iertat.

mâna ei o mângâie pe chica, dar habar n-are că te mângâie și pe tine. eu știu asta, însă. și că te iubește la fel de mult ca și mine. ea nu știe, dar rămâne secretul nostru, ok?

astăzi o întreba pe chica: “tu ești chiar cățel?” știi, exact cum te intrebam eu...

chica îți seamănă, să știi, o iubesc uriaș, dar știu că nu ești gelos. pentru că nimeni nu mă cunoaște ca și tine.

și stii că o iubesc și pe ea. mi-ar fi plăcut să o cunoști. ai fi iubit-o la fel de mult ca și mine.

doamne ce dor îmi este de voi... să știți că o sa fiu bine.

mi-e dragă, cum îmi sunteți voi. e de ajuns să vă spun iar că o iubesc? și că nu pot fără ea? eu o tot spun, dar voi știți deja asta...



miercuri, 25 octombrie 2017

am să te părăsesc, toamnă...

nu-mi place toamna asta. nu la fel ca acum un an. da, nu mai sunt nici eu cel de atunci, pierdut și cu bagajul la ușă, pregătit să plece în lume. 

privesc acum la frunzele așternute la picioarele mele, dar nu mai simt că vreau să le aud foșnind zăpăcite de pașii mei grei. 

anul ăsta am să te părăsesc, toamnă. nu mă impresionezi, deși știu că ești la fel ca întotdeauna. nu ești tu de vină cu nimic. sunt eu altul doar, și nu mă pot gândi și la tine. am altceva în suflet acum, mai frumos și mai viu decât orice mi-ai oferit tu vreodată. nu fă pe nebuna, și taci! nu aș fi simțit niciodată nimic din ce simt, dacă nu erai tu. taci, și bucură-te pentru mine, chiar dacă nu-mi este ușor.

mă uitam la frunzele-ți mai colorate ca nicicând, doar că în locul lor vedeam niște ochi mari și luminoși ce-mi râdeau cu drag. 

ieri a bătut vântul și m-a plouat cu frunzele tale. cu frunze multe, venite parcă de nicăieri. am tresărit și ți-am simțit magia, însă doar pentru o clipă. atingerea lor m-a înfiorat, însă nu erai tu, toamnă, erau brațele de care îmi era atât de dor. 

aseară, m-ai chemat în ploaie. și ce dor mi-a fost. însă n-am dansat cu tine, toamnă. am strâns la piept un trup drag, iar pașii ne-au purtat prin iarba udă, printre copacii ce se pregătesc să moară din nou un pic, până în primăvară. da, ne-am lipit cândva și de trunchiurile lor obosite. și când vântul s-a oprit din cântat, buzele noastre și-au dăruit unul altuia stropii tăi, toamnă nebună.

îmi ești tare dragă, dar mi-e mai drag de ea. și dacă te consolează, să știi că e mai nebună decât tine.

ce să fac? n-am ce să fac!

joi, 3 august 2017

iubire într-o noapte de vară și un bărzoi care râde

dragostea mea, pare interesantă cartea... nu știu exact cât ai mai apucat să mă asculți, dar să știi că o vom lua de la capăt diseară...

îmi place să-ți citesc și la fel de mult îți place să mă asculți. acum ai adormit și aud cum respiri... îți mângâi obrajii frumosi și ochii ce s-au culcat și ei liniștiți... ești atât de frumoasă când dormi... firul de lumină ce răzbate dinspre stradă îți luminează chipul. mă uit la buzele ce încă tânjesc după atingerea buzelor mele.

văd freamătul lor neostoit, și, iubirea mea, nu mă pot abține... mă aplec ușor, cu grijă să nu-ți tulbur somnul dulce. mă opresc doar când simt respirația ta caldă peste buzele mele...

vreau să te gust și tentația este uriașă, însă încă mă pot controla. respirația ta îmi răcorește obrajii. închid ochii și mă las purtat de senzații. simt aievea totul, de parcă nu ne-am dezlipit nicînd buzele.

simt cum un fior o ia la goană dinspre vârful picioarelor, iar un altul îmi zăpăcește mintea și coboară la fel de nestăvilit înspre fluturii ce-i simt peste tot în stomac.

iubita mea, tu-mi citești gîndurile și în somn? ori în clipa asta chiar visezi că ne sărutam din nou? este magie, sau ce?

gemi ușor și te simt tot mai aproape. buzele ni se ating. își revendică acest drept. mai simt cum te împingi în buzele mele, apăsat și cu poftă...

știu deja că asta se cheamă că facem dragoste. da, ne iubim cu buzele, ca și când în ele s-ar regăsi trupurile noastre pârjolite de dorință, de atingerea celuilalt. ne-am regăsit atât de repede, ne jucăm, ne răsfățăm și ne tachinăm într-un fel numai de noi știut...

iubirea mea, îmi place să mă năpustesc pe colțurile gurii tale, să mă înfrupt din bucata de carne dulce care unește buza de sus cu cea de jos.... să alunec într-o parte, ca apoi să revin cu dor dincolo.... și asta îmi vine să o fac la nesfârșit...

da, iubirea mea, sunt exact așa cum m-ai descris în seara asta: un nesătul.

ne sărutăm, și mereu este ca și când am face-o pentru prima dată. exact ca și atunci când buzele ni s-au cunoscut în seara aceea binecuvântată de aprilie. și e la fel mereu. și încă n-am aflat care dintre noi a închis ușa în urma noastră.

acum, e însă, totuși, un pic altfel. buzele noastre fac dragoste, adormite, ale tale, și în acelasi timp vioaie și lucide, ale mele... nu-ți vine să frângi visul, dar nici mie să domolesc vraja ce m-a cuprins....

da, iubirea mea, e atâta tihnă în atingerile noastre, dar și atâta dorință.... mahmure de atâta plăcere, buzele iți tin treaz visul, iar mie îmi amorțesc tot ceea ce simțeam aievea.

ne-am iubit așa toată noaptea. dimineața ne-a găsit la fel de insetați, la fel de plini de dor după atingerile buzelor noastre care nu mai au de mult limite...

hai să-ti spun ceva acum, iubirea mea: bună dimineața

auzi bărzoiul nostru cum râde iar? 

miercuri, 26 iulie 2017

crâmpeie dintr-un altfel de capitol...

ziua 1
- noaptea, telefon silent, oboseală, degeaba. pauză
- făcut ochi repede, i love you more than you'll ever know
- 2622 intre inimi, roșie-albastra as usual
- dor de dimineață bună
- doua ore cafea, cald, soare, ieri frig frig
- coelho, mata hari
- you know how to find me
- wattsap - fb out, ochii caută mereu, csf-ncsf
- de ce? ”ce secretos ești!”
- viața în fuchsia
- job
- soare
- gând, tras cu ochiul
- pizza - patru, picant, pfff ardei
- războinici, privire, greșeli, rațiune. coelho
- festival castel swords, fum, bere, carne, scenă
- coadă atm, bănci pe mijlocul străzii
- muzică aproape, geam, ațipit, acorduri u2, wtf?
- concert u2 pe bune, stadion
- tras cu ochiul, place poză. de vară, culori
- ațipit iar, o oră, agent
- f. cald astăzi
- dor
- dor
- dor
- dor
- dor
- dor de zi
- muzică, ain't nobody loves me better, makes me happy, makes me feel this way, ain't nobody loves me better than you. pian, cor
- cluj, caniculă până luni
- gând, onomastică, blind date, roșu buze, turbat, muzică, pijama batman
- dor, iubire. pipilic. sevraj?
- frunte, coș, doare
- scris ușor psihopatic?!
- grădină, cafea
- barbă de sâmbătă
- schimbat ochelari, negri
- dor. iar și iar
- dragă tare. semn
- meci cfr, doua ore
- tu vois, je t'aime comme ca
- cfr 2-0
- la festival, la spart de târg, guiness de la "44", de adio barbă
- mi-a adus aminte de zilele clujului
- ce mișto
- iar dor... de noapte

ziua 2
- trezit de dor... devreme iar
- just be, just be, just be. sh...
- ai mai sughițat în gând până acum?
- ”te-aș putea chema să visăm, privind la norii blegi și grei..”
- depărtarea e în mintea noastră?
- de ce timpul nu are și el o scurtătură a lui?
- am visat!
- amorțeală peste tot, ciudat, până și cerul a rămas încremenit
- cafeaua numărul 2
- dor
- dor
- dor
- dor
- dor
- terapie prin shopping la mall
- vreme aiurită, iar e cald
- terapie prin gătit, în grădină
- tv, seriale
- stick... musai!
- un like!
- xxxxxxxx - xx xxx xxx (cenzurat) pfff...
- sevraj?
- reclamă la tv: ”covrigii casei. te simți acasă!”
- mă trece un fior. tăt tăt tăt
- muzică - shine, crazy diamond
- chinezării
- oare cum se simte dincolo? e un pic aiurea. sau nu
- dor... de seară... sh...
- dușmanul dușmanului meu este prietenul meu. ce mișto!
- film interesant: fețe în mulțime. trei prietene, chica, bar
- ora 1
- dor

ziua 3
- vis! din nou
- is getting weird
- nimic nou, același semn
- oală de cafea
- reminder email
- dor, zbor
- 94,6, minunat
- amintiri de la 2 Mai, buzău
- agitat
- vânt, soare, nori
- a doua oală de cafea
- merg la job. mai bine așa
- ziua de luni, puntea spre marți
- profil, altul, life must go on
- schimbat și foto de copertă
- #rezist. a fost cât pe ce să nu, instagram
- calm aparent, csf-ncsf, vulcan, lavă
- bulgaria, mare, nisipuri de aur
- pepene, struguri
- repet: de ce nu are și timpul o scurtătură a lui?
- dor de seară
- dor
- dor
- dor
- topire, îngheț, stingere, ardere, liniște, neliniște
- iubire
- înțelege ce ți se întâmplă, ca să știi ce urmează
- n-a zis nimeni că e ușor, nu zice nimeni că trebuie înțeles
- ochii. e greu să mintă
- noapte. iar
- nevoia de rebus
- iubesc, și la tv e cu mafia lemnului... ce mișto! :)
- ora 1
- liniște. aud, respirațiile
- xx xxxxxx, xxxxxxxxxx. xxx (cenzurat)
- emoție
- dor, zbor, vis?
- dacă insomnia e o boală. sunt bolnav
- învelesc somnul. al tău

ziua 4
- vis iar. pauză = vise, e clar. senzații amestecate. de toate
- „doamne,  cât te iubesc”, primul gând pe ziua de astăzi :)
- dis de dimineață, niște harnici. tundeau gazon. tembeli
- oala de cafea
- mi-a luat toată dimineața, dar am terminat ce aveam de terminat, în sfârșit
- e surpriza, de la miezul nopții, da
- lumină de iasomie, probabil dimineață devreme
- în rest, totul pus la punct. în afară de mine, încă nu de tot :)
- gata și cu munca pe astăzi
- les jeux sont fait. rien ne va plus!
- i was singing all day long
- mall pustiu, roboțeii verzi se duc la culcare devreme, am putea juca un football-tenis pe holurile goale. nici măcar nu e 9 seara. e doar marți
- zbor cu dor
- cafea. o să iau... pauză de la somn, probabil
- știu deja foarte bine că exilul aici se va termina. se poate întâmpla mâine, sau luna viitoare, sau la toamnă
- avem neîndoielnic libertatea de a lua decizii. cele importante trebuie luate mereu de unul singur. în spatele lor se află mai mereu o femeie. trebuie să vină din inimă, însă e de folosit mult capul :)
- doar că nu e atît de ușor precum pare. ai dobândit un echilibru între logică și spirit, dar asta, paradoxal, te face cam incapabil să iei vreo... decizie. e mult de discutat aici
- farmecul e, însă, în a lua decizia... dragul de dr.house a spus-o perfect: ce mai e viața fără capacitatea de a lua decizii tembele?
- ne vedem în alt capitol
- am treabă. am de iubit. am decis :)




























sâmbătă, 15 iulie 2017

începutul...

ideea de a pleca din țară a venit de nicăieri. aruncasem furios telefonul în direcția patului, însă dihania și-a continuat zborul haotic până dincolo de marginea lui și a căzut cu un pocnet sec pe parchet.

”pizda-mătii!”, am izbucnit furios, și m-am întins după o țigară. de vreo două săptămâni fumam ca o locomotivă. sunt convins că îmi speriam vecinii cu tusea ce mă făcea să horcăi ca un porc străpuns de un măcelar nepriceput și bine altoit de țuica primită de la nefericiții care asistau la jalnicul ritual. neîndoielnic, toți salivau la gândul că grămada de carne amestecată cu sânge încă cald le va umple burțile în curând.

nu-mi puteam scoate din minte imaginea porcului legat de picioare și încălecat de doi zdrahoni ce-i făceau inutilă zbaterea. era ultima lui zbatere și nici la aia nu avea dreptul, amărâtul. aveam de mic copil oroare de desfătarea cretină a românului de a ucide cu barbarie demnă de epoca peșterilor un animal, acolo, pe marginea drumului, la doi pași de containerele de gunoi.

cu vreo două săptămâni înainte de Crăciun, întreg cartierul era scăldat în sânge. odată am chiar pățit-o rău de tot.

veneam de la școală, aiurit și fără griji, ca de obicei. cămașa îmi atârna în afară și aproape că o trăgeam după mine. mâinile îmi erau îndesate în buzunare și dădeam cu șpițul în toate pietrele de pe drum. cu stângul mereu, și mă mândream cu asta..

după ultimul pietroi ce l-am trimis ca o torpilă spre o poartă imaginară, m-am potolit. la felul cum arătau ghetele mele în momentul ăla, era clar ce mă așteaptă acasă. ”no, lasă”, mă gândeam, ”că vine Moș Gerilă cu altele noi curând.”

când ajungeam în preajma blocului, eram deja cu ochii pe sus, după Sorin, vecinul meu de la trei, care nu știu cum dracu făcea de ajungea mereu înaintea mea de la școală. si nu oricum... mi-era o ciudă de copil tălâmb pe el. ăsta mereu era pe balcon și parcă pentru asta trăia, să-mi facă mie în ciudă că a tulit-o mai repede de la școală.

până să-l văd pe Șurda, că așa i-a rămas numele pe veci, ochii îmi picaseră cu un etaj mai jos pe Angela, care s-a tras repede îndărătul perdelei albe luată de mama de la serviciu după o bancă țigănească.

drăcușorul avea doar vreo 6 ani și e soră-mea. mereu era cu mâinile pe ceva, mereu avea ceva de desfăcut și de reparat. era curioasă de mă scotea din minți uneori, trebuia ea să știe tot ce mișcă în ceasul meu, sau în hârbul de casetofon ce mereu îmi prindea casetele. aici, e drept, aveam noroc cu ea, că lipea benzile la loc. ce ieșea însă numai muzică nu mai era, doar niște sunete scremute parcă în WC-ul din fundul grădinii bunicilor.

”sigur face asta mică ceva iar”, îmi zic, și o iau la goană spre casă.

eram deja pe Micuș, cea mai faină stradă a Clujului, și dădeam colțul spre ușa blocului. tembelul de la 3 atunci se găsește și el să fluiere. m-au luat dracii, mi-am ridicat privirea pentru o secundă cred, dar a fost de ajuns.

am alunecat pe gheață și am luat în brațe unul din stâlpii bătătorului de covoare. lovitura m-a năucit într-atât, încât m-am lăsat fără vlagă în mocirla de pe jos. mă rog, cel puțin așa credeam că e mocirlă, deși până să mă lățesc la pământ am observat cu coada ochiului ceva suspect.

Șurda hohotea ca un bezmetic, mai-mai să cadă de pe balcon, și, cu siguranță, scena l-a umflat de râs și pe drăcușorul de după perdea.

îmi venea să plâng, dar umilința ar fi fost prea mare, mai ales că Angela ieșise și ea în balcon și îmi striga râzând că-s un bleg.

”blegule, blegule...”, doar asta auzeam printre clopotele ce-mi zdrăngăneau în cap ca la slujba de Înviere.

gheața nu mă ajuta nici ea să ies mai repede din stadiul de un al treilea personaj într-un desen animat cu Lolek și Bolek. într-un final, după mai multe zbateri spasmodice și agățat de bara ruginită a bătătorului de covoare, reușesc să ma ridic, împlântat în ghete, într-un echilibru discutabil.

așa cum deja îmi era teamă, mocirla în care mă prăbușisem era ditamai băltoaca de sânge. De sânge de porc. De sânge prea proaspăt de porc.

aveam deja un zâmbet pe buze, iar ochii mi-au zburat pe geam, pe aleea de jos, dincolo de balconul folosit pe post de lojă de teatru acum câțiva zeci de ani. 

locul unde s-a produs catastrofa nu se mai zărește din casă, din cauza garajelor de tablă în care zac borcanele și sculele celor care au mâncat o viață întreagă din porcii de Moș Gerilă.

altfel, bătătorul de covoare e tot acolo, si cred că bara în care am dat atunci ca un berbece cu capul mai tremură și acum.

mă las pe pat și mă întind cât sunt de lung după telefonul ce a trebuit să se oprească taman sub calorifer. mă căznesc să apuc prețiosul aparat și mă simt ca și când Șurda și fata dragă de după perdea mă privesc din nou, ca pe vremuri.

aparatul a ajuns acolo unde nu-l poți ajunge decât cu zbatere, scrîșnete din dinți și degete zdrelite, după mai multe tentative eșuate de a convinge pe unul sau pe altul că ideea mea poate aduce ceva bun pentru firma sau compania lui.

Dino, stă ca de obicei în gura ușii și nu-și dezlipește ochii de pe mine. știe că încă nu e rost de ieșit afară. și-a împins ușor labele din față și și-a lăsat capul mare si frumos pe ele. a încremenit așa,ca o statuie de pluș. doar ochii îi aleargă neostoiți. îmi pândește orice gest, ca de obicei, de parcă ar fi lucrul cel mai important din lume...

joi, 6 iulie 2017

o minte sclipitoare nu este niciodată singură...

o minte sclipitoare poate duce multe chiar de una singură, asta și atunci când în jurul ei pare că s-a năruit aproape totul. știe exact ce are de făcut pentru a-și atinge scopul, chiar daca asta înseamnă și să calce apăsat pe cadavre, sau să se ia la trântă cu un sistem bolnav. 

mai mereu, acest lucru aduce cu sine și victime colaterale, de regulă din rândul celor dragi, reduse uneori teribil de frustrant la stadiul de spectatori la o bătălie în care nu pot sau nu se știu implica.

lupta este dură și pentru ea nu este nimic mai important decât să arate, cui trebuie și vrea să afle, că dreptatea și adevărul sunt de un singur fel. și atunci scrupulele dispar, pentru că ar pedepsi șmecheria și pe cei care o fac, la fel de ușor precum respiră.  

o minte sclipitoare are curajul și determinarea lui cristofor columb de a porni în căutarea Lumii Noi. o dată lansată la apă, frumoasa nebunie stârnește admirație și aplauze, însă de cele mai multe ori doar de pe margine.

puțini se vor încumeta să sară în barcă, pentru că asta ar însemna și să le fie teamă uneori, dar și să cadă pradă deznădejdii atunci când bătălia pare a se îndrepta spre un eșec dureros. furtunile se pot isca din senin și e nevoie de un braț ce nu poate deveni puternic într-un confort iluzoriu într-un loc călduț de pe țărm.

o minte sclipitoare nu va înceta nicicând să-ți violeze neuronii și să-și facă culcuș pe sinapsele fragile, pentru a te lăsa să savurezi îmbuibat șmecheria. te va hărțui și vei simți acut că este acolo și deja știi că va muri cu tine de gât dacă e nevoie. inevitabil te va cuprinde panica, și gustul hoției, cândva dulce, îți va strepezi sufletul.

o vreme, lupta se va da doar între tine și ea, dar sa fii sigur că are destui aliați, nu mulți, dar puternici și nevăzuți, mânați de aceeași nebunie frumoasă. stau și ei acum pe margine, amestecați în mulțime, dar vor ști când să te izbească, ori să facă scut în jurul ei pentru a te răpune.

pentru că o minte sclipitoare nu este niciodată cu adevărat singură.


duminică, 2 iulie 2017

blind date...

își cuprinse fruntea cu palma stângă, iar degetele i-au prins capul ca într-o menghină. așa făcea mereu când era era agitat. doar că acum aproape că-l durea. degetul cel mare și cel mic erau la extremitatea caracatiței și îi presau tâmplele ce încercau să domolească zvâcnirile pornite din stomac.

închise ochii și capul îi alunecă ușor pe spate. o vreme simți bătălia crâncenă, dar nerăbdarea îl aruncă din pat pe scaunul vechiului său birou. privea deznădăjduit acul ceasului și mișcarea sa molcomă spre următoarea secundă. realiză că bucata delicată de metal ajungea tot mai greu să-l urnească pe dolofanul leneș la următorul minut și asta îl scotea din minți.

a plonjat brusc pe marginea patului și a apucat telefonul. privirea îi alergă bezmetică pentru a suta oară peste cele cîteva cuvinte ale mesajului. erau cinci la număr. ba nu, erau mai mult de un milion de fapt și toate aveau să-i aducă curând sfârșitul unei așteptări cumplite începute cu un zâmbet rostogolit senin spre ea.

taximetristul îi aruncă un zâmbet când îl văzu că avea nevoie de telefon pentru a-i spune adresa. ”acolo mergem”, spuse omul către cel afundat pe bancheta din spate. cu siguranță bănuia că ceva frumos e pe cale să se întâmple și-i plăcea că e părtaș la asta.

orașul se punea la culcare, însă în mașina galbenă, nu era vreme de somn. bărbatul din fața sa era relaxat. se vedea că-i place să conducă prin măruntaiele clujului înfofolit în plapuma nopții. și zâmbea mereu privind din când în când la cel care sorbea cu nesaț ceva din telefon.  misterul a fost curând spulberat și hodoroaga pe patru roți s-a umplut de voie bună. nu-l putea lăsa totuși să ajungă la întâlnire cu un nasture de la cămașă încheiat cu un rând mai sus.

la semafor, încă pe roșu, roțile mașinii mușcă cu poftă din asfalt. îndoită de frig, bătrâna e tot acolo unde a lăsat-o în urmă cu aproape o jumătate de an. în alte vremuri ar fi vrut să coboare, să cumpere o mână de flori de câmp de la ea, însă acum a tăcut.

siluetele de pe marginea drumului s-au evaporat curând și luminile orașului erau parcă aprinse doar pentru el.

nu voia să întârzie nicio secundă, așa că s-a despărțit rapid de omul vesel de la volan. privi la șirul de blocuri și știa că acolo, undeva, o ușă a fost lăsată deschisă doar pentru el.

și-a verificat încă o dată nasturii cămășii și a pășit pe stradă. era liniște și era bine. trăgea cu poftă din țigară și credea că se calmase. a apăsat înfrigurat butonul interfonului. a urmat doar clinchetul metalic al zăvorului ce s-a deschis. atât.

a ciocănit abia simțit în timp ce împingea ușa grea. era întuneric și de undeva răzbătea o melodie lentă. era totul așa cum i s-a promis. o lumânare ardea orb pe masă, îndeajuns ca el să vadă strălucirea a doi ochi ce-i întorceau un zâmbet dintr-o primăvară venită parcă din alt timp.

nu a fost nevoie de cuvinte, nici măcar de unul singur. nu s-a mai auzit decât atingerea unor buze ce nu se știau până atunci și o ușă ce s-a închis.

sâmbătă, 25 martie 2017

nevoia de tristețe...

spuneam aseară cuiva că tristețea nu este decât preludiul unei mari fericiri. în ce mă privește, iubesc tristețea într-un fel aparte, pentru că ne dă șansa să mai redevenim oameni din când în când.

în definitiv, tristețea este, adesea și în mod nefericit, rodul unei minți care nu vrea să accepte o realitate, alta decât cea dorită. și atunci ne supărăm, și căutăm compasiune, ba chiar pârjolim dealurile și otrăvim fântînile, astfel încât să ținem cât mai departe rațiunea. ba ridicăm și ziduri. cu cât mai înalte, cu atât mai bine. orgoliul trebuie protejat cu orice preț. tu ești cel vătămat și toți ceilalți au pus la cale complotul diabolic împotriva umilei tale făpturi.

lasând deoparte lucrurile care produc într-adevăr durere, ne-am obișnuit să căutăm o tristețe ciudată și falsă în toate cotloanele vieții. să ne afundăm și să colcăim în depresie.

ne place să ne victimizăm, să arătăm cu degetul spre altul, nicidecum înspre noi. noi, care avem mereu dreptate, noi care suntem un Isus Christos al adevărului, noi care de când ne știm o încasăm des și pervers. și tot nu e de ajuns.

m-am revărsat precum marea care înghite plaja tocită de tălpile goale ale îndrăgostilor. e trist, știu...

spuneam că văd tristețea altfel, nu că o neg. pornind de la ideea că nu suntem niște prefăcuți cu nevoi sado-masochiste, cred că e nevoie de un pic de tristețe în viața noastră.

sunetele unei viori sunt frumoase, chiar dacă arcușul îți șoptește o poveste de dragoste interzisă.

frunzele bătute de vântul de toamnă târzie sunt frumoase, deși sunt rupte brutal de trupul falnic ce le-a dat viață peste an.

ce alegem între frumos și trist? putem alege, însă? și de ce să alegem? putem să punem hotare: până aici e frumos, de aici încolo e trist? și de ce am fi triști? mă încumet să spun din nou că avem nevoie să trecem prin asta din când în când pentru a ne regăsi, pentru a coborî iar la nivelul primar al ființei umane, pentru a redescoperi sentimente și stări, fie ele de furie sau izbândă, de deznădejde sau de frică.

da, rămân la părerea că tristețea poate fi cea care să aducă bucurie. că trebuie să trăim totul fără să ne gândim la bariere ridicate de alții, la prejudecăți și principii care nu au decât darul de a ne face prizonierii unei lumi aflate pe drumul abrupt către pierzanie.

în a lui "primăvară neagră", henry miller spune că atunci când fiecare lucru e trăit până la capăt, nu există nici moarte, nici regrete și nici măcar o falsă primăvară, și că orice moment trăit deschide un orizont mai larg, mai cuprinzător, din care nu e nicio scăpare în afară de a trăi.

și dacă nu ai de ales, ce te oprește să te bucuri să trăiești chiar și singur fiind, dar unic?