seara târziu, aproape de miezul nopții, în parcul de căței. un om pe o bancă, cu o bere în mână. singur.
eram sigur că era unul din aceia mulți care vin în ultima vreme să bea și să fumeze holbându-se la copilașii blănoși.
ajung în dreptul lui și-mi spune ”bună seara”. sunt surpins, ei nu fac de astea. îi răspund vădit contrariat și trec mai departe. în capătul celălalt al parcului chica mea se hârjonea deja voiasă cu un puiuț de lup.
arunc o privire spre tânărul de dincolo. e întuneric, dar îl ghicesc pe banca ce știu că e incomodă. e nemișcat. am vaga senzație că l-am perceput greșit și că nu e din ”aceia mulți”.
lângă mine, chica îi fură mereu mingea ghemotocului de blană neagră. ba îl mai și mârâie cu labele așezate posesiv pe bucata de cauciuc.e haioasă tare așa, mi-e drag să o privesc cum se căznește să nu piardă prețiosul trofeu, hoțomănit de altfel.
în capătul opus al parcului, omul ce mi-a dat binețe s-a ridicat. îl văd aruncând în coșul de gunoi cutia de bere. e înalt, un pic grăsuț, iar gesturile lui, felul în care se mișcă, denotă tristețe. mă feresc de acum să mai cred ceva despre el.
a ieșit din parc și vine pierdut în direcția mea. ține ceva în mâna stângă ce-i atârnă inert pe lângă trupul bleg. nu-mi dau seama ce. nu-mi dau seama încotro privește. pare că nici nu-i pasă.
ajungem iar unul în dreptul celuilalt, dar nu mai scoate un cuvânt. poate nici nu m-a văzut. parcă am auzit un suspin. poate mi s-a părut. mai face câțiva pași și înlemnesc. acum pot să văd: are în mână o lesă de care stă agățată o zgardă. simt că nu mai am aer și mi se face brusc frig. îl urmăresc cum se îndepărtează, îl văd cum traversează strada apatic, cu lesa ce spânzură în mâna lui stângă.
sunt tulburat iar ochii mei o caută instinctiv pe chica. e la doi pași mai încolo și are treabă cu o bucată de lemn. mă ridic brusc și mă reped la ea. o strâng cu putere în brațele mele mari apoi îi apuc boticul scump și-i trag o pupă zgomotoasă. e nedumerită, dar nu zice nu. se întoarce brusc pe spate și-mi dă burtica la mângâiat.
omul ce a avut un câine a plecat de mult, dar e încă acolo în mintea mea. mă gândesc că am greșit față de el fără să vreau, că primul meu gând m-a dus la un bețivan în parcul cu căței.
cât de mult greșim, cum nu mai avem răbdare să ne dumirim ce e în jurul nostru. jignim ca apucații pe nerăsuflate, dăm cu barda în jurul nostru, ne îndoim de tot și de toate, că e vorba de un necunoscut, că e vorba de persoana pe care o iubim. spulberăm într-o clipă tot ce a fost frumosși bine.
suntem prizonierii orbi și înrăiți ai problemelor cu care ne confruntăm. suntem tot mai superficiali și tot mai cruzi și nu găsim altceva mai bun de făcut decât să persistăm în a face ce e mai ușor: să rănim gratuit pe cel de lângă noi. cu vorba sau cu fapta, ori cu gândul.
îmi cer iertare, omule ce nu poți lăsa lesa din mână. am greșit față de tine cu gândul și-mi pare tare rău. aș vrea să-mi dai din tristețea ta și s-o așez lângă a mea. și poate că mâine ne va fi mai bine.
