luni, 25 februarie 2019

tu știi de ce mor rânduneii?


e adevărat că de multe ori cuvintele pot ucide. ucid tot ce ai crezut despre tine, tot ce ai crezut despre viață, tot ce ai crezut și ai simțit despre iubire. ucid tot ce ai crezut că înseamnă lucru bun, încredere. ucid o senzație, ucid niște trăiri și un miliard de amintiri.

mă urăsc și mă iubesc deopotrivă. mă urăsc pentru că sunt un om pînă la urmă. mă urăsc pentru că ce simt că e frumos și bun e altceva. mă urăsc pentru că viața mea nu e decât un rahat puturos clădit pe intenții bune.

depresia și deznădejdea au acum probabil chipul meu. înfruptați-vă, mai suport lovituri de ciocan și de sapă. poate că și pentru asta mă mai iubesc încă. mai ascuțiți și cuțitele. puteți ținti și inima, să știți. e aici și bate de nebună. încă.

speranța nu e decât o minciună ce aduce moartea sufletului. ne învelim cu ea mereu convingerea că încă trăim, că avem dreptul să mai trăim, când de fapt suntem morți demult. când de fapt tu nu mai însemni nimic pentru nimeni. când de fapt totul se reduce la atât: ne naștem doar pentru a muri. te crezi un prinț, dar nu ești decât o flegmă azvârlită în praful străzii.

mor toate încet în mine și poate că așa trebuie să fie. rațiunea nu mai are rost. doi cu doi nu mai fac patru și nici ana nu mai are mere. voi, ce credeți că nu sunteți deja morți? mai cugetați o clipă. de vă veți găsi totuși vii și buni, bucurați-vă. eu am să vă invidiez și am să mă bucur pentru voi.

eu n-am știut să fac să nu mor. doar am crezut că știu cum să fac asta. tot ce am crezut că mă face puternic m-a făcut mai slab.

o să arunc la gunoi tot ce am crezut că e bun și drept. n-o să-ți mai zâmbesc o vreme, și de o voi mai face, să te îndoiești de sinceritatea zâmbetului meu. o să mai și râd, dar să te îndoiești că râd de glumele tale. voi râde pentru că ești un mort, ca și mine. doar că tu încă nu știi asta.

chiar, tu știi de ce mor rânduneii?