e adevărat
că de multe ori cuvintele pot ucide. ucid tot ce ai crezut despre
tine, tot ce ai crezut despre viață, tot ce ai crezut și ai simțit
despre iubire. ucid tot ce ai crezut că înseamnă lucru bun,
încredere. ucid o senzație, ucid niște trăiri și un miliard de
amintiri.
mă urăsc și mă iubesc deopotrivă.
mă urăsc pentru că sunt un om pînă la urmă. mă urăsc pentru
că ce simt că e frumos și bun e altceva. mă urăsc pentru că
viața mea nu e decât un rahat puturos clădit pe intenții bune.
depresia și deznădejdea au acum
probabil chipul meu. înfruptați-vă, mai suport lovituri de ciocan
și de sapă. poate că și pentru asta mă mai iubesc încă. mai
ascuțiți și cuțitele. puteți ținti și inima, să știți. e
aici și bate de nebună. încă.
speranța nu e decât o minciună ce
aduce moartea sufletului. ne învelim cu ea mereu convingerea că
încă trăim, că avem dreptul să mai trăim, când de fapt suntem
morți demult. când de fapt tu nu mai însemni nimic pentru nimeni.
când de fapt totul se reduce la atât: ne naștem doar pentru a
muri. te crezi un prinț, dar nu ești decât o flegmă azvârlită
în praful străzii.
mor toate încet în mine și poate că
așa trebuie să fie. rațiunea nu mai are rost. doi cu doi nu mai
fac patru și nici ana nu mai are mere. voi, ce credeți că nu
sunteți deja morți? mai cugetați o clipă. de vă veți găsi
totuși vii și buni, bucurați-vă. eu am să vă invidiez și am să
mă bucur pentru voi.
eu n-am știut să fac să nu mor. doar
am crezut că știu cum să fac asta. tot ce am crezut că mă face
puternic m-a făcut mai slab.
o să arunc la gunoi tot ce am crezut
că e bun și drept. n-o să-ți mai zâmbesc o vreme, și de o voi
mai face, să te îndoiești de sinceritatea zâmbetului meu. o să
mai și râd, dar să te îndoiești că râd de glumele tale. voi
râde pentru că ești un mort, ca și mine. doar că tu încă nu
știi asta.
chiar, tu știi de ce mor rânduneii?