ia-mă de braț și spune-mi "tu"...

nu sunt eu, clar că nu. simt că trăiesc în alt corp, nu-mi recunosc nici chipul din oglindă. nu recunosc nimic din ce credeam că știu. e tare bizar să trăiești cu cineva despre care nu știi nimic. m-am trezit brusc într-o lume necunoscută. singur, cu dureri de cap și acid în stomac. deprimat, contrariat, frustrat, îngândurat, alambicat și (...)at.

am ajuns să tânjesc după raza de soare, după un gest și o vorbă care nu mai vine. văd atât de departe ziua de ieri. văd deja departe și ziua de astăzi, după cum nu reușesc s-o deslușesc pe cea de mâine. mă simt ca un animal hăituit și vlăguit. confuz și nesigur până și pe culcușul ales în noaptea asta. mi-e frică să adorm pentru că știu deja ce voi visa. sau poate trăiesc aievea.  nu mai știu.

recunosc, am nevoie de o injecție cu bine. și de o perfuzie. am atâta poftă să sug un dram de energie, să-mi umplu plămânii de aer curat. am nevoie să aud voci, am nevoie să văd fețe, am nevoie să-mi regăsesc identitatea, de un scop, de un țel. nu pot trăi în abandon și nepăsare. în neștiință și în întuneric.

alerg de ceva vreme pe străzile pustii în speranța că va veni și dimineața. e lungă și urâtă noaptea asta. mă opresc să-mi trag sufletul necăjit, să-mi potolesc bătăile prostești ale inimii mele triste. și mă gândesc dacă tu mai ești pe undeva, dacă dormi sau rătăcești ca mine înfricoșat de spaime și neliniști.

să știi că te caut mereu cu privirea, măcar de te-aș găsi. să nu mai fiu atât de singur. am împărți răul pe din două și poate am reuși să ațipim. un pic. cât să putem alerga din nou după lumina lumii. hai, nu mă lăsa să te las în noaptea rece. pentru că e unica noastră șansă să evadăm de aici.

ia-mă de braț și spune-mi "tu"...

fericire pe bani...

m-am săturat să aud persoane care spun cu energică convingere că o relație sau o căsnicie nu trebuie să fie afectate de lipsa banilor. și aud des argumente care invocă existența cuplurilor care nu au bani, dar care trăiesc bine mersi și fără ei, uniți fiind de alte lucruri, gen iubire, dragoste și alte cele.

m-a stârnit cineva cu o discuție pe tema asta și am ajuns să mă enervez cumplit, văzând vehemența cu care argumentele mele erau expediate instantaneu, ba și catalogate drept banale motive și pretexte folosite doar de către cei care nu doresc implicarea într-o relație în care banii să nu aibă un rol bine definit. nimeni nu mă mai poate convinge că fericirea n-are a face cu ce ai în portfofel. dar nimeni, pentru că am trăit totul pe pielea mea. și acum, privind retrospectiv, văd cum toată fericirea mea, toată căsnicia mea minunată, a fost ciopârțită în timp, bucată cu bucată, de problemele financiare. văd cum temelia unei relații incredibil de frumoase a fost măcinată minut cu minut și imperceptibil de toate chestiunile în care apăreau în discuție banii. și nu le dădeam importanța cuvenită, închideam ochii amândoi, trăgeam aer în piept în nădejdea că iubirea ne va face să trecem peste toate neajunsurile. a mers asta până am și început să o gândim tot mai des, să o conștientizăm dincolo de iubirea noastră, să o spunem cu voce tare. am căutat și soluții, însă n-a fost să fie, ba a fost și mai rău când măria sa statul român a avut nesimțirea să bage mâinile adânc în buzunarele noastre. și de atunci a început și sfârșitul iubirii noastre care s-a cam dat cu capul de pereți și iar fericirea noastră s-a făcut țăndări.

nu mai vreau să aud niciodată că partenereul meu, iubita sau soția mea îmi spune ca au sunat iar ăia de la bancă după rate și că n-avem de unde plăti, nu vreau să mai văd teancuri de facturi neplătite și nici nu mai vreau să fiu nevoit în viața vieților mele să vând ceva drag mie sau ei, doar pentru a achita te miri ce. nu mai vreau să simt cât voi trăi frustrarea și umilința de a nu putea cumpăra celui drag o floare, o singură floare pentru că nu-mi permit. nu mai vreau să simt pe obrajii mei lacrimile de tristețe ce curg din ochii celui drag rămas neputiincios în fața evidenței, dezarmat și descumpănit. nu vreau să mă mai simt neputiincios, dezarmat și descumpănit că nu-i pot oferi sufletului meu pereche măcar o parte din ceea ce merită și vreau să-i ofer. nu mai vreau să destram vise frumoase. nu mai vreau să fiu nevoit să mă despart încă odată ființa dragă și de casa visurilor mele și să mă refugiez într-un cotlon întunecat, în suferință și mare tristețe. nu mai vreau. și nu doar că nu mai vreau, nu mai pot trece prin așa ceva. mai bine singur, chiar dacă asta va însemna până la capătul de drum.

și să nu-mi vină mie nimeni acum cu teorii frumoase și să-mi explice cu mare îndârjire că iubirea învinge toate greutățile, că fericirea e clădită pe alte coordonate ce nu au legătură cu partea financiară. nu am nevoie de asemenea profeți, că mă enervez urât de tot și cine știe ce naiba mai fac! poate că o să-i trag un pumn în moacă, poate un picior în gură, poate o să-i spun doar că e cretin sau poate o să-l las doar să trăncănească pe mai departe în ignoranța și lumea lui ideală. și o să-i cer doar să mă caute atunci când va descoperi secretul iubirii și fericirii cu burta și portmoneul gol. știu, însă, că-l voi vedea pentru ultima dată...

vorbe din ploaie...

îmi las picioarele să calce cu voluptate ochiurile de apă de pe trotuarul negru. mi-era dor de pleoscăitul molcom ce răzbate de sub tălpile-mi grele. simfonia stropilor a început de mult și mă strecor neștiut pe locul meu din mijloc. concertul cerului e în noaptea asta doar pentru pian și adierea blândă a vântului. sunt deja parte din muzica nopții și nimic din jurul meu nu tace. aud sunetul apei ce se lovește de cozorocul căciulii și imediat, la doi pași, tresărirea frunzei dezmorțite de clapele cerului. și iar și iar, și mereu altfel.

pașii îmi lunecă agale prin ploaia blândă și neostoită. unde să te grăbești într-o astfel de noapte? ce altă tihnă mai dulce poți avea decât să fi părtaș la nașterea muzicii în îmbrățișarea nopții? stau prostit și privesc la pânza umedă ce nu contenește să cadă. îmi descopăr capul, mă las în voia simțurilor și-mi simt sufletul parcă mângâiat de vorba dulce a mamei. sunt acum cu totul copilul nopții și al ploii. fiul rătăcitor sosit acasă la sărbătoarea bucuriei.

mai știți cât e de frumoasă ploaia când cade drept și se înfige ca o suliță în pământul reavăn? mai știți că stropii se transformă în pietre prețioase și că toate mașinile strălucesc în lumina nopții? mai știți că frunzele copacilor dansează nebun de frumos la atingerea apei? mai știți aura licăririlor de lumină de pe marginea drumului? mai țineți minte sunetul apei călcate de roțile ce se grăbesc să te ducă acasă? știu că nu...

nu e lume multă pe stradă, aș spune că e chiar pustiu. am mai întâlnit drumeți în calea-mi lungă, dar niciunul nu părea desfătat de frumusețea din jur. încruntați și grăbiți, păreau mai degrabă nemulțumiți de vorba cerului.

noaptea ajunge doar să faci un pas în lături, pe aleile întunecate, și să te trezești într-o altă lume. nu mai auzi nimic și abia dacă mai vezi cărarea pe care trebuie să apuci. ghid îți este doar atingerea umedă a frunzelor și asfaltul înfundat de pașii celor care acum dorm. o lumină beteagă de mai încolo împrăștie umbrele pe blocurile obosite. nu mișcă nimic, totul e încremenit. și parcă vezi dincolo de ferestrele întunecate. copii cu povestea spusă și adormiți cu degetul în gură, un el care strânge o ea în brațe și un câine care mai suspină după frumoasa de pe malul apei. până și blocurile nu mi se par altceva decât niște umbrele uriașe puse de veghe la pacea somnului.

sunt ud din cap până în picioare și prin sticla ochelarilor mei mai văd doar diamantele așternute de apă. o să ajung curând acasă dar parcă nu mi-a ajuns. știu însă că voi adormi cu muzica ploii în gând și voi visa dulcea noapte până când lumina zilei îmi va ridica pleoapele și mă voi bucura privindu-te, lume...

rolul chilotului în natură...

de regulă, este acel ceva care te cam strânge și constrânge. e acel ceva ce desparte lumea în două tabere, de stânga sau de dreapta, în oameni sau neoameni, în adevăr sau minciună. însă el este mereu la mijloc. că e mic sau mare, subțire sau lat, gras sau slab. cam orgolios și, ades, răzbunător. pentru că lui îi place să aibă totul sub control, să știe mereu ce fac cei din stânga, și de ce cei de-a dreapta lui nu reacționează.

se vrea drept și semeț, doar că vânturile îi mai provoacă grețuri. și atunci i se apleacă. drept că nu multă vreme. cei de-a dreapta îl trag repede la loc și-l aduc în același echilibru relativ stabil, de-asupra hăului negru. îi place supușenia și adoră limba bine țintită. da, se umezește repede și tremură de plăcere. se cam înmoaie, dar nu se lasă. în timp a dobândit imunitate și la vânturi, iar cu mirosul o scoate cumva la capăt. la celălalt capăt însă.

nimeni nu-i știe originea, doar că există. și că e la modă. și că e mereu înconjurat de elasticul ce-i limitează universul strâmt. de regulă același, până este aruncat la gunoi. evident, e genul de chilot care se luptă din răsputeri să nu ajungă printre alte lucruri rău mirositoare. uneori îi iese, alteori însă nu.

în ce mă privește, pentru mine nu mai există. îi las pe alții să-i probeze și să-i poarte până se satură. care se vor sătura, pentru că vor fi destui vrăjiți să se afunde periodic în hăul întunecat...

iubesc căcatul ăsta de viață...

ce resort ne împinge să ne încăpățânăm să ne lovim cu capul de pânzele albe și să încercăm să vedem dincolo de ele? ce ne face să ne agățăm de ceva ce doar noi credem că putem apuca? și asta în ciuda evidențelor și a principiilor unei societăți din ce în ce mai degradate? care să fie explicația că persistăm în acțiuni pe care toți le văd sortite pieirii? ce ne dă nouă sentimentul că facem bine ce facem sau că acțiunile noastre nu vor dăuna celorlalți? contează asta sau nu? contează că că încăpățânarea noastră poate distruge sau salva o relație? îndărătnicia poate sau nu poate fi controlată?

avem nevoie de îndărătnici în jurul nostru? cu siguranță că da, altfel am fi niște oi mânate de un vlăjgan lânos pe cărările doar de el îngăduite.

n-am nevoie de nimeni care să-mi explice că acțiunile mele sunt sau benefice pentru unul sau altul și nici nu mai vreau să fac compromisuri. am făcut destule, chit că nu știam că ce fac se cheamă așa. m-am regăsit și vreau să-mi trăiesc viața așa după cum o consider eu de cuviință, nu dictată de nevoile unuia sau altuia care, la un moment dat, poate să-mi fie chiar drag. într-atât de drag încât să fac lucruri pe care nu le visam niciodată. doar că, i'm too old for this shit, cum s-ar spune. că-mi sunt înțelese și acceptate acțiunile, bine, că nu sunt înțelese și acceptate, și mai bine. viața e atât de simplă și ne chinuim mereu s-o complicăm. și ne legăm, încăpățânați, de momente și lucruri pe care le-am mai trăit, convinși fiind că doar așa trebuie să fie. că doar așa trebuie să ne trăim viața, și că orice îndrăznește să se abată de la comun e nedrept.

refuzăm să luăm și altceva ce e bun de la viață. căcatul ăsta de viață am văzut că-ți oferă o infinitate de variante de a trăi. bine. dar suntem prinși în chingile unui tradiționalism și a unei educații de multe ori precare, care ne închid pleoapele și ne refuză și mai frumosul din viață. să fie tot încăpățânare aici? să fie frica de a accepta că viața e frumoasă oricum, cu sau fără prejudecățile și blocajele mentale ale existenței prea mult alterate de tradiționalismul în care ne zbatem?

trebuie doar să deschidem ochii. larg de tot. și să începem să vedem lumea cu alți ochi. cu ochii celui care vrea să cunoască și să iubească altfel decât o fac majoritatea oamenilor. să nu ne mai fie frică să trecem la un nivel superior. să educăm și să iubim în ton cu vremurile. nu mai vreau să trăiesc aidoma părinților, bunicilor și stră-stră-bunicilor mei.

m-am săturat de obiceiuri, de tradiții și de tot ce aduc ele. sunt doar un blocaj în calea evoluției noastre. sunt doar o barieră în calea evoluției umane. un hop pentru care merită să te sacrifici pentru a-l trece. închide ochii și încearcă să vezi altfel acțiunile celor din jur, și nu le mai judeca raportându-te la ceva ce a fost, raportându-te la ce spune lumea din jur. nu mai dau doi bani pe ce spune lumea din jurul meu. mi-am câștigat acest drept. mi-am câștigat libertatea să văd lumea prin ochii mei. prin felul meu de a fi. caut utilul și plăcutul acolo unde nimeni nu îndrăznește să gândească. și o fac fără remușcări. și fără a mă gândi la consecințe.

iubirea și felul în care o manifești trebuie să răbufnească din interior, ca un vulcan în erupție, nu comandată și trăită după cum o fac toți. ești o personalitate aparte, ești un individ unic în lumea asta. iubește cum n-a mai făcut-o nimeni până acum. contează că ți-e inima plină de bucurie, sau ți-e teamă că te vede vecinul cu un bărbat de mână? hmmm... grea întrebare!