îmi las picioarele să
calce cu voluptate ochiurile de apă de pe trotuarul negru. mi-era
dor de pleoscăitul molcom ce răzbate de sub tălpile-mi grele.
simfonia stropilor a început de mult și mă strecor neștiut pe
locul meu din mijloc. concertul cerului e în noaptea asta doar pentru pian și
adierea blândă a vântului. sunt deja parte din muzica nopții și
nimic din jurul meu nu tace. aud sunetul apei ce se lovește de
cozorocul căciulii și imediat, la doi pași, tresărirea frunzei
dezmorțite de clapele cerului. și iar și iar, și mereu altfel.
pașii îmi lunecă agale
prin ploaia blândă și neostoită. unde să te grăbești într-o
astfel de noapte? ce altă tihnă mai dulce poți avea decât să fi
părtaș la nașterea muzicii în îmbrățișarea nopții? stau prostit și privesc la pânza umedă ce nu contenește să cadă. îmi
descopăr capul, mă las în voia simțurilor și-mi simt sufletul
parcă mângâiat de vorba dulce a mamei. sunt acum cu totul copilul
nopții și al ploii. fiul rătăcitor sosit acasă la sărbătoarea
bucuriei.
mai știți cât e de
frumoasă ploaia când cade drept și se înfige ca o suliță în
pământul reavăn? mai știți că stropii se transformă în pietre
prețioase și că toate mașinile strălucesc în lumina
nopții? mai știți că frunzele copacilor dansează nebun de frumos
la atingerea apei? mai știți aura licăririlor de lumină de pe
marginea drumului? mai țineți minte sunetul apei călcate de roțile
ce se grăbesc să te ducă acasă? știu că nu...
nu e lume multă pe
stradă, aș spune că e chiar pustiu. am mai întâlnit drumeți în
calea-mi lungă, dar niciunul nu părea desfătat de frumusețea din
jur. încruntați și grăbiți, păreau mai degrabă nemulțumiți
de vorba cerului.
noaptea ajunge doar să
faci un pas în lături, pe aleile întunecate, și să te trezești
într-o altă lume. nu mai auzi nimic și abia dacă mai vezi cărarea
pe care trebuie să apuci. ghid îți este doar atingerea umedă a
frunzelor și asfaltul înfundat de pașii celor care acum dorm. o
lumină beteagă de mai încolo împrăștie umbrele pe blocurile
obosite. nu mișcă nimic, totul e încremenit. și parcă vezi dincolo
de ferestrele întunecate. copii cu povestea spusă și adormiți cu
degetul în gură, un el care strânge o ea în brațe și un câine
care mai suspină după frumoasa de pe malul apei. până și
blocurile nu mi se par altceva decât niște umbrele uriașe puse de
veghe la pacea somnului.
sunt ud din cap până în
picioare și prin sticla ochelarilor mei mai văd doar diamantele
așternute de apă. o să ajung curând acasă dar parcă nu mi-a
ajuns. știu însă că voi adormi cu muzica ploii în gând și voi
visa dulcea noapte până când lumina zilei îmi va ridica pleoapele
și mă voi bucura privindu-te, lume...
esti un maestru la figuri de stil :)
RăspundețiȘtergere