vineri, 22 martie 2013

vorbe din ploaie...

îmi las picioarele să calce cu voluptate ochiurile de apă de pe trotuarul negru. mi-era dor de pleoscăitul molcom ce răzbăte de sub tălpile-mi grele. simfonia stropilor a început de mult și mă strecor neștiut pe locul meu din mijloc. concertul cerului e în noaptea asta doar pentru pian și adierea blândă a vântului. sunt deja parte din muzica nopții și nimic din jurul meu nu tace. aud sunetul apei ce se lovește de cozorocul căciulii și imediat, la doi pași, tresărirea frunzei dezmorțite de clapele cerului. și iar și iar, și mereu altfel.

pașii îmi lunecă agale prin ploaia blândă și neostoită. unde să te grăbești într-o astfel de noapte? ce altă tihnă mai dulce poți avea decât să fi părtaș la nașterea muzicii în îmbrățișarea nopții? stau prostit și privesc la pânza umedă ce nu contenește să cadă. îmi descopăr capul, mă las în voia simțurilor și-mi simt sufletul parcă mângâiat de vorba dulce a mamei. sunt acum cu totul copilul nopții și al ploii. fiul rătăcitor sosit acasă la sărbătoarea bucuriei.

mai știți cât e de frumoasă ploia când cade drept și se înfige ca o suliță în pământul reavăn? mai știți că stropii se transformă în pietre prețioase și că toate mașinile strălucesc în lumina nopții? mai știți că frunzele copacilor dansează nebun de frumos la atingerea apei? mai știți aura licăririlor de lumină de pe marginea drumului? mai țineți minte sunetul apei călcate de roțile ce se grăbesc să te ducă acasă? știu că nu...

nu e lume multă pe stradă, aș spune că e chiar pustiu. am mai întâlnit drumeți în calea-mi lungă, dar niciunul nu părea desfătat de frumusețea din jur. încruntați și grăbiți, păreau mai degrabă nemulțumiți de vorba cerului.

noaptea ajunge doar să faci un pas în lături, pe aleile întunecate, și să te trezești într-o altă lume. nu mai auzi nimic și abia dacă mai vezi cărarea pe care trebuie să apuci. ghid îți este doar atingerea umedă a frunzelor și asfaltul înfundat de pașii celor care acum dorm. o lumină beteagă de mai încolo împrăștie umbrele pe blocurile obosite. nu mișcă nimic, totul e încremenit. și parcă vezi dincolo de ferestrele întunecate. copii cu povestea spusă și adormiți cu degetul în gură, un el care strânge o ea în brațe și un câine care mai suspină după frumoasa de pe malul apei. până și blocurile nu mi se par altceva decât niște umbrele uriașe puse de veghe la pacea somnului.

sunt ud din cap până în picioare și prin sticla ochelarilor mei mai văd doar diamantele așternute de apă. o să ajung curând acasă dar parcă nu mi-a ajuns. știu însă că voi adormi cu muzica ploii în gând și voi visa dulcea noapte până când lumina zilei îmi va ridica pleoapele și mă voi bucura privindu-te, lume...

Un comentariu: