ce s-a întâmplat la sfârșitul lui decembrie 1989 ne-a adus multe. dincolo însă de toate, ne-a adus libertatea de exprimare. aveam brusc prilejul de a spune fără teamă ceea ce gândeam, ne-am câștigat dreptul de a protesta în stradă, de a striga ”Jos Iliescu” sau ”Monarhia, salvează România”. au apărut ziare multe, unele cu tiraje la care astăzi editorii de presă nici măcar nu pot visa.
ne câștigasem dreptul de a combate, de a nu fi de acord cu opinia celuilalt, și, încet, poticnit uneori, am învățat și ceea ce înseamnă respectul față de o părere contrară. și uite așa, devenea tot mai limpede că una din valorile democrației își sădește, aici, o fundație temeinică.
ceea ce se întâmplă însă astăzi mă îngrozește. limbajul violent, duritatea gesturilor și mai ales intoleranța față de opinia celuilalt năucește.
ieșim în stradă și vrem sânge, vrem decapitări și agităm cu satisfacție pancarte înfiorătoare, cu un limbaj intolerabil, vulgar și josnic, care nu mai provoacă jena celor din jur, ci o satisfacție rânjită. e miros de sânge în aer, ura pune încet stăpânire pe noi. ducem copiii cu noi ”să vadă revoluția”, jandarmii au devenit dușmanul de moarte, iar legea e bună doar de călcat în picioare.
dar strada are, să zicem, circumstanțe. până la urmă strada a doborât guverne legitime sau ilegitime și puteri ce păreau de nezdruncinat.
revolta vine atunci când forța pumnului, intoleranța și violența limbajului devin armele anihilării celui care îndrăznește să-și exprime decent și argumentat un punct de vedere diferit. ducem cu noi libertatea de exprimare câștigată acum 28 de ani, dar o ducem cu dorința de sânge din stradă, iar cuvintele iau tot mai des locul pancartelor și sloganurilor vulgare, lângă care ne facem zâmbitori selfy-uri.
amenințăm și provocăm. argumentele celuilalt sunt luate drept insulte. ești făcut prost, idiot, ești făcut securist și comunist, pesedist roșu și ciumos dacă cutezi să exprimi ceva ce vine în contradicție cu ce face și spune astăzi strada.
și ăsta e doar primul pas. de aici până la violență, drumul este tot mai scurt pe zi ce trece.
astăzi, a urlat cineva la mine, la radio, pentru că mi-am exprimat o părere. și răcnea în așa hal de parcă îi omorâsem copiii. e genul de om care sunt convins că în clipa aceea, dacă eram față în față, ar fi luat ceva în mână și mi-ar fi dat în cap. fără nicio remușcare și cu mintea întunecată de furie. ca el sunt deja mulți, și cred că ar trebui să ne oprim din această nebunie.
avem nevoie și de poezie pentru a schimba lumea, după cum avem nevoie de Dumnezeu ca să (re)găsim iubirea și bunătatea.
altfel, vine Crăciunul. sărbători frumoase, oameni buni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu