luni, 25 ianuarie 2016

amicului meu....

îmi este tot mai clar că nu fac parte din categoria celor care țin să aibă în jurul lor simpli amici. și-mi întărește convingerea o discuție recentă avută cu un om fain, care nu a vrut, nu a simțit, a ezitat, să ducă începutul frumos spre altceva, așa cum mi-ar fi plăcut mie. pentru că eu am fost cel care a simțit și ar fi vrut mai mult. ori el, omul, a vrut să rămânem pur și simplu amici.

doar că... nu gasesc, cel puțin acum, sensul de a avea amici. pentru ce? doar să am cui să răspund unui salut de ”bună dimineața”, sau de ”zi frumoasă”? doar pentru a replica minunatei întrebări ”ce faci?”

cred că sunt un pic dur când spun că nu am nici răbdarea, și nici luxul de a-mi permite așa ceva, chit că e vorba și de persoane de care m-am simțit îndrăgostit la prima vedere și că fiorii zbaterii fluturilor din stomac erau cât se poate de reali.

nu cred că m-am sălbăticit într-atât, dar viața mea are nevoie în clipa asta de consistență, de încredere, de certitudine, de pământ solid.

nu mai vreau să am parte de ambiguitate, de ezitări și de pretexte. vreau totul, sau nimic. nu mai am răbdare cu lucruri mărunte, și exact așa aș cataloga acum amiciția, cu riscul de a mi se spune că-s nebun. un lucru mărunt, fără consecințe de niciun fel.

nu pot să-ți spun cât de bucuros sunt că ești amicul meu și să fac tumbe de bucurie în zăpada abia așternută. nu, nu pot și nici nu simt. și nici să nu te aștepți să fiu așa cum ți-ai dori, pentru că nu știu să fiu așa. și nici nu vreau. nu-mi faci, tu amice, nici viața mai bună, nici nu-mi aduci veselia și zâmbetul pe buze.

gata cu atâta ”nu”!

te accept în lumea mea, dacă ai puterea de a mă mișca, de a mă face să râd și să simt că e un lucru firesc să te urci la 2.30 la volan doar pentru a-ți vedea ochii cărora le-a fost dor de tot ce sunt eu, cu bune și cu mai puțin bune.  și mai presus de toate, să simt că simți ca și mine.

altfel, amice, soarele îmi va încăzi chipul și fără tine, și luna va fi tot frumoasă, și va suna mereu ocupat pentru tine la mine în suflet.

o poți denumi aroganță, e treaba fiecăruia până la urmă cum și ce crede despre cineva. important e, însă, să ne acceptăm reciproc. fără ca asta să însemne, desigur, că ne numim... amici. și, oricum, să ști, pentru mine și până la prietenie e cale lungă.

și, doar spun, așa, fără negație: sunt arogant, doar în măsura în care te mulțumește să fiu amic cu tine....

altfel, mi-e drag tare de vorba asta: ”ia-mă de braț, și spune-mi... tu!”

va fi bine!


4 comentarii: