când luminile se sting...

călcă apăsat prin zăpada îngheţată. îşi pricopsi bărbatul cu o înjurătură zdravănă, şuierată printre dinţii rămaşi încă întregi. falca îi era încă amorţită după pumnii încasaţi seara trecută, iar umflătura de la ochi aproape că o făcu să dea cu capul de colţul casei. aruncă un ochi prin geamul cârpit cu o bucată de carton, şi-şi văzu bărbatul răstignit pe pat. ştia că grohăie ca un porc şi se ruga doar să nu verse ţuica pe jos. dăduse banii copilului pentru ţuica puturoasă şi credea că va scăpa de scatoalcele brutei.

"bea cu mine!" - urletele fiarei îi răsunau şi acum în urechi. se lăsase uşor pe lîngă mobila crăpată, şi-l rugase doar să n-o pleznească peste faţă. voia să meargă dimineaţă la biserică şi se săturase să mai intre în gura lumii. tot satul ştia că mănâncă bătaie. durerea ei se auzea pe vremuri până la ultimul cătun, însă cu timpul învăţase să încaseze în tăcere. auzea doar lemnul puşcând în sobă, în timp ce fiara lovea cu sălbăticie. îşi dorea să cadă naibii cu capul pe colţul mesei şi să rămână acolo pentru totdeauna. dar îşi făcea mereu o cruce mare şi-i cerea iertare lui dumnezeu pentru gândurile necurate. nu-l mai iubea demult. băutura îi luase minţile de când băiatul ei cel mare, plecat peste munţi şi mări, se întoarse acasă între patru scânduri. ca şi acum, şi atunci mai erau doar câteva ceasuri până la anul nou. ca şi acum, şi atunci în sat era mare linişte. se auzea doar vântul ce trântea uşa poiatei. şi lumina... ştiai că e sărbătoare şi doar dacă te uitai la luminile din case. ea le stinse una după alta însă, an după an, după cum i se stinse şi sufletul. nu-i mai păsa de mult de nimic.

abia mai putea căra lemnele din fundul curţii. spatele n-o mai ajuta de mult, iar vigoarea braţelor îi era secătuită de pumnii şi picioarele fiarei. îl văzu din nou prin bucata de sticlă. cămaşa îi era descheiată iar burdihanul i se revărsa peste pantalonii lasaţi mai jos de genunchi. avea gura căscată şi ochii închişi. "te pomeni că a adormit, porcul" - îşi spuse femeia şi gândul o făcu să păşească mai grăbită spre becul chior din faţa uşii. lemnele se rostogoliră cu zgomot pe treptele îngheţate şi mai simţi doar lichidul cald ce se prelingea pe lângă ochiul vânăt. o trezi doar zarva de pe uliţă şi lătratul câinelui. auzea ţipetele celor din jur şi zări pentru o clipă o lumină roşie ce se înălţa voinică spre cer. îşi adună puterile şi intră în casă. se aşeză pe scaunul mai obosit decât ea şi lacrimile îi scăldară brusc obrajii. îi mai lumina faţa doar jarul din sobă. întinse mâna şi scăpără chibritul ce-l ţinea mereu în şorţul negru. chipul său însângerat îi apăru în oglinda mică. îşi şterse dâra de sânge cu năframa nouă aruncată din uşă de cel ce se stingea sub ochii ei. aprinse ciotul de lumânare de pe geam şi îşi desfăcu pumnul amorţit de frig. chipul băiatului îi lumină faţa, îşi lipi buzele de ale lui şi îi şopti cu glasul stins - "la mulţi ani, puiule!"

zarva încetase de mult pe stradă, iar luminile se stingeau una după alta în satul uitat de dumnezeu. doar lumînarea din geam mai licări o clipă... era doar liniştea de an nou...