luni, 10 septembrie 2012

convalescenta...

sa intri in mintea unui om proaspat divortat e dificil, sa/l intelegi e si mai greu. nu credeam sa fie asa, si, in atare situatii in care erau implicate persoane apropiate mie, aveam o replica stas: "si ce, daca? viata merge mai departe". asta pina cand am devenit eu pacientul, sa/mi spun asa. bine, replica are un dram de sanatate, e, oarecum, o alunecare spre optimism, o unitate de masura a ceea ce se cheama nevoia de a privi viitorul in culori mai putin intunecate.

acuma, sigur, depinde si ce a dus la divort, daca ruptura a fost provocata de unul sau de celalalt, de amandoi sau... de niciunul. de aici, variatiuni pe acceasi tema. multe, cred eu.

in ce ma priveste, sunt un pacient dificil. pentru mine, socul a fost devastator si am puterea sa recunosc, ca s/a produs cu considerabila/mi contributie. povestea cu paharul care se va umple candva o consideram o prostie cat mine de mare. ma credeam pe taram solid. de fapt nici nu ma mai gandeam ca fundatia casniciei se poate eroda in asa hal. semnele surparii existau, dar n/aveam ochi sa le observ. sunt un tip comod de felul meu, iar acest lucru m/a aruncat in hau. dar asta e o alta poveste...

"am hotarat sa divortam". patru cuvinte care m/au paralizat.  spuneam mai sus ca a fost vorba de un soc. pe naiba. a fost ceva mai mare si mai greu de suportat. cele patru cuvinte imi loveau timpanele precum niste lovituri de baros. pe masura ce minutele si zilele treceau, realizam prin ce trec. am socat, la randul meu, o armata de prieteni, care nu intelegeau calmul cu care le povesteam despre drama care ma plesnea fara mila. acasa, insa, dulapurile goale si mirosul ei ma impietreau pe canapeaua din sufragerie. si ma apuca cate un plans... doamne, ce mai plangeam! patetic, poate, dar asteptam pasii coborand din dormitor, sau rasul chicotit din fata televizorului. venea, insa, doar suieratul aerului salbatic prin usile si ferestrele uitate deschise.

magia se spulberase, simteam cum alunec la vale si, culmea, nici nu puteam, sau nu mai voiam sa ma agat de nimic. devenisem de nerecunoscut pentru cei din jurul meu. ochii mi se umflasera de plans si de nesomn, pielea mi se zbarcise, vorbeam singur ca un apucat, si faceam tot mai des crize de privit pe pereti.

construiam, incet, incet, izolatorul perfect. eram pregatit pentru purgatoriul ce urma sa vina negresit. zilele si noptile se perindau ametitor, iar eu ma scufundam in negrul rece si urat. pina la un punct, insa. m/am dezmeticit si am inceput sa dau din coate. nu voiam sa mor cu totul. m/am spalat pe ochi si m/am privit lung in oglinda. am inceput sa dau din coate si sa/mi umflu plamanii cu aer. voiam sa ajung iar acolo sus, sa simt dogoarea vietii. ardeam brusc de dorinta de a trai din nou, si doar pentru a intelege motivele care ma impinsesera spre marginea haului.

nu stiu daca ati fost nevoiti vreodata sa zambiti, ca asa trebuia. am ridicat sovaielnic un obraz, apoi celalalt si a iesit ceva ce semana a zambet. cred ca am fost ridicol o vreme cu schimonisirea de pe fata mea, dar nu/mi pasa. aveam gesturi si cuvinte potrivite pentru toti si toate. eram ca o masina programata sa mimeze o minima socializare cu ceilalti. nu am fost niciodata atat de fals si de artificial ca in acele momente. dar lumea din jurul meu m/a acceptat, asa amputat cum eram. si asta mi/a dat putere.

am avut retineri mari, dar am decis sa merg la slujba de inviere. si n/am vrut somptuozitatea catedralei mitropolitane, ci simplitatea bisericii din sat. a fost o ora incredibila, cu senzatii fantastice. simteam un gol in jurul meu si toate privirile parca indreptate spre fiinta mea naucita. ploaia incetase cu putin timp inaintea slujbei, iar cantarile bisericesti si Lumina au creat ceva de nedescris inlauntrul meu. eram eu cu El, si doar El cu mine, parca. simteam o mana calda pe crestetul meu. eram peste toti si toate. vedeam undeva jos, toate chipurile sbarcite de munca campului si de rachiul baut in nestire. si atunci, a fost pentru prima data cand am fost in stare sa nu ma hlizesc cu acel zambet mecanic. da. am zambit cu toata puterea fiintei mele si am stiut ca Mi/a dat viata din nou. nici in ziua de astazi nu stiu cum am ajuns acasa. stiu, insa, ca m/am asezat pe scaunul albastru din bucatarie si am luat, calm, doua lingurite din apa si vinul sfant. brusc, infioratoarea apasare din casa golita s/a spulberat. am plans iar, dar lacrimile ce/mi udau ochii nu mai dureau. si le/am lasat sa curga pina spre dimineata.

eram inca, totusi, pacientul de la numarul 13B.  doar ca stiam deja ce am de facut. am fost nevoit sa parasesc casa visurilor mele  pentru o camera mica, dar primitoare, din apartamentul mamei mele. dorul de casa ma mistuie si acum, dar am puterea sa merg mai departe pina in clipa revenirii.

s/a scurs mai bine de un an de cand am crezut ca totul a luat sfarsit, dar nu a trecut o zi in care sa nu ma gandesc la ce/am distrus. la ce/am gresit. acea noapte magica mi/a deschis ochii si mi/a colorat din nou sangele. acum stiu. nu tot, dar stiu. bolnav mai sunt, dar am trecut de la terapia intensiva, la convalescenta.  am provocat in acest an si multa suferinta si poate si mai multa dezamagire. nu e usor pe patul de spital si putina lume are rabdarea sa priceapa.

am devenit altul. vreau sa o iau de la capat. sa repar tot ce am stricat. si vreau iar. si simt iar. si am acum puterea asta. pentru ca m/am nascut a doua oara...







4 comentarii:

  1. Mi-au ramas proaspete in memorie momentele in care ma simteam neputincioasa in fata durerii tale. Am trait si eu momente asemanatoare si as fi vrut sa pot face ceva pentru tine atunci, insa in acele momente flacara vietii trebuie sa renasca din propia-i cenusa, doar in noi sta puterea de a ne indrepta greselile si de a ne oferii a doua sansa, asa cum spui tu de a ne naste a doua oara!

    RăspundețiȘtergere
  2. "Multor oameni le este mai usor doar sa-si regrete greselile complacîndu-se în suferinta, convinsi fiind, în mod prostesc, ca acesta le este destinul, decât sa-si dea osteneala sa evite eroarea ce le permite sa modifice radical destinul, devenind asfel, totodata, buni la ceva. "....STIU ca nu a fost usor, am simtit durerea ta si izolarea , desi aparent traiai pintre oameni...faptul ca te-ai trezit este poate cel mai bun lucru care ti s-a intamplat pentru ca...asa cum se stie de mii de ani ....in tot raul este si un bine...

    RăspundețiȘtergere
  3. http://www.youtube.com/watch?v=rCkUhsPT32E

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. superba melodia, dar foarte trista. rise and shine! :)

      Ștergere