sâmbătă, 15 septembrie 2012

ura de ură...

îi urăsc pe cei care urăsc. îmi vine periodic în minte o întâmplare tristă, petrecută într-un miez de zi, într-un oarecare an, la un colţ de stradă. în faţa mea, o mână de femeie sprijinită de un zid obosit, să tot fi avut pe lângă 80 de ani. într-o cutie de margarină prea curată pentru trotuarul jegos, câteva monezi şi hârtii care îi dădeau femeii viaţă pentru o nou zi. trupul uscat nu scotea niciun sunet, iar ochii ei păreau prea istoviţi să se ridice şi să ceară pomana.

era tare curat îmbrăcată şi asta m-a făcut curios. eram sigur că hainele ei miros a săpun de casă, aidoma celui care-mi aduce mereu aminte de aşternuturile din casa bătrânească a bunicilor mei. da, voiam să văd ochii acelei femei. voiam să mă aplec şi să o iau de mână, să-i spun că nu trebuie să-i fie ruşine că a ajuns ca viaţa ei să depindă de ce are într-o o cutie de margarină.

priveam la bucata albă de plastic de pe caldarâm şi auzeam cum bărbatul care se proptise ţeapăn în faţa femeii îi arunca vorbe de ocară. în clipa următoare, sunetul metalului rostogolit pe asfalt mi-a afurisit urechile. speriată de moarte, bătrâna şi-a acoperit capul, convinsă că după cutia de margarină, va urma ea. nu ştiu dacă avea să se mai întâmple şi asta, pentru că în clipa următoare am sărit la gâtul nemernicului. dădeam cu ură în sacul de grăsime ce mirosea a parfum scump şi nu mă puteam opri. s-a aruncat pe jos ca un laş, ghemuit cu braţele în jurul capului. "nu mai da, maică, în el" - mă implora femeia, "nu mai da, că îl ajunge pedeapsa lui dumnezeu!". i-am ridicat nemernicului capul şi l-am făcut să o privească. şi l-am pus să-i ceară iertare. lumea s-a strâns în jurul nostru şi m-am lăsat şi eu să alunec pe lângă zidul obosit, lângă bătrâna speriată. într-un final, huiduma s-a ridicat şi a luat-o la sănătoasa, gonită de furia mulţimii.

am simtit mâna ei caldă peste a mea. i-am văzut, în sfârşit, ochii. ne priveam şi nu puteam niciunul să scoatem vreun cuvânt. da, ochii ei erau aşa cum mă aşteptam. mici, dar buni şi calzi. şi am rămas doar noi, proptiţi de zidul obosit, pe trotuarul murdar, cu poveştile noastre.








6 comentarii:

  1. te iubesc pentru asta ..nu am cuvinte pe care sa le scriu, stau si privesc monitorul ...... cred ca te-as asculta zile in sir ....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. cred ca te-ai plictisi! :) multumesc pentru cuvintele frumoase!

      Ștergere
  2. "zidul obosit"...superba personificare...si nu e singura..
    felicitari !

    RăspundețiȘtergere
  3. intamplare trista...dar superb povestita...

    RăspundețiȘtergere
  4. suuuuperb ! citind vizualizam scena si .....dupa luni de zile e prima data cind pling , multumesc

    RăspundețiȘtergere