live. transilvania live...

am păşit temător pe poarta fabricii. "ncn? în faţă şi la stânga", mi s-a spus. halele înalte şi cenuşii, geamurile ciopărţite şi nişte trupuri îngheţate pe sub nişte halate albastre, ca nişte fantome ale trecutului... mă întorsesem în timp parcă, cel puţin cu treizeci de ani. aleile zugrăvite regulamentar cu alb pe margini şi o linişte de mormânt... am zărit cele trei litere pe una din clădirile ce-mi dădeau fiori. mi-am tras mai adânc şapca pe cap şi mi-am afundat mai adânc mâinile în buzunare. o uşă grea de metal s-a izbit violent de peretele scorojit, iar cineva m-a îndrumat cu degetul pe scări. "urcă treptele, nu se poate să nu găseşti", mi-a aruncat viclean chipul ce s-a făcut imediat nevăzut. era o scară în spirală, nu însă una din aceea de pe care poţi privi în sus. zidurile murdare de beton mă strângeau din ambele părţi. vedeam treptele înguste şi cimentul zdrobit de milioanele de tălpi ce le călcaseră înaintea mea. şi parcă îmi era şi mai frig. cele câteva trepte până la etaj mi s-au părut infinite. inima-mi pompa nervoasă sângele în trup şi mă întrebam deja ce caut acolo.

am dat de o altă uşă şi de semne de viaţă. o scrumieră mare şi neagră în care erau îndesate zeci de mucuri de ţigară trona lângă uşa care dădea în redacţie. priveam cu neîncredere în jur, dar mi-am facut curaj şi am rotit de mânerul îngheţat. degeaba, însă. şi încă odată. m-a pufnit râsul. mi se părea ireal ce mi se întâmplă în tot acel peisaj incredibil. cineva de după geamul murdar m-a văzut pesemne războindu-ma cu matahala grea şi a apăsat butonul miraculos. am păşit sfios în holul flancat de o canapea roasă şi un fotoliu frumos odinioară. în stânga şi în dreapta se lungea un alt hol pustiu înveselit doar de bruma de lumină care naiba ştie de unde venea. în faţă, un alt hol, mai mic decât primul, cufundat în întuneric. mi-era deja dor de redacţia din vilă lasată în urmă cu două zile. cineva m-a tras prin bezna din faţă şi m-a trecut printr-o altă uşă. încăperea, mare de altfel, m-a şocat. fără geamuri şi tapetată ciudat cu ceva ce semăna a cofraje pentru ouă. nu-mi imaginam că o redacţie de televiziune poate exista într-un asemenea loc înspăimântător.

nu mi-a trebuit însă mult timp să simt că ceva pulsa acolo cu tărie, că era mai multă viaţă şi energie decât mi-as fi putut imagina. v-am văzut strânşi la masa din mijlocul încăperii. v-am auzit vorbind despre lucruri pe care le ştiam deja, despre ştirile care vă aduceau zilnic în casele noastre. m-am asezat pe primul scaun din faţa mea şi vă priveam cu drag. mă priveaţi şi voi cu coada ochiului şi ştiu că o făceaţi temători la ce va urma. şi ştiu că eram privit doar ca un alt "deştept" venit să vă destrame rutina şi munca de până atunci, să vă înveţe ceea ce ştia el. mi-eraţi dragi şi pentru asta şi pentru că trecusem la rândul meu prin aşa ceva. doar că, spre deosebire de voi, ştiam că împreună vom face ceva mai frumos decât era până atunci. n-o să uit niciodată cum am pornit la drum, cum ne-am cunoscut, şi cum, până la urmă, v-aţi lăsat purtaţi spre înainte.

povestea a continuat apoi extraordinar şi pe nesimţite. greu şi frumos. am umplut cu energia şi cu dorinţa noastră tot spaţiul din clădirea nouă şi frumoasă în care am ajuns. nu-mi e greu să îmi aduc aminte de fiecare minut, de fiecare gest, de fiecare mişcare din redacţia care a devenit casa noastră de un an încoace. nu pot să uit cum vă încurcam mereu numele, cum mă transfiguram să vă fac să înţelegeţi că faceţi parte dintr-o tagmă nobilă şi privilegiată, că e atât de frumos ce facem. am crescut împreună, frumoşi şi drepţi. cu nervi şi ţipete. şi cu lacrimi, dar şi cu râsete şi cu bucurie. împreună suntem familia Transilvania L!VE. şi-mi sunteţi la fel de dragi ca-n prima zi. şi mi-e dor să vă văd şi să vă aud. minut de minut...