maşina de cuvinte...

îmi este dor de vechea mea maşină de scris, care mi-a rupt mâinile pe drumul de la casa presei la gara de nord. era o vreme câinească atunci în Bucureşti. era mijloc de octombrie şi, deşi ploua, în aer era miros de iarnă. eram atât de fericit că doamna petrescu mi-a pus în braţe maşina de cuvinte, că nu-mi mai păsa de frig. am realizat că ar fi un dezastru să ma pornesc la drum cu ea descoperită, aşa că am decis pe loc. am renunţat la geacă şi am acoperit-o. câinii din zonă m-au luat la ochi şi am fost condus până la autobuz de alaiul zgomotos. neîndoielnic, arătam şi caraghios cu cele aproape 10 kilograme de metal în braţe, cu geanta care-mi aluneca mereu la vale şi, pe deasupra, pe jumătate dezbrăcat.

 în autobuzul 105, aglomeraţie mare. trecuseră cinci ani de la revoluţie, însă nu vedeam nimic schimbat pe feţele oamenilor. aceeaşi tristeţe pe chipurile lor şi aceeaşi linişte. nici huruitul maşinii ce se urnea cu greutate din fiecare staţie nu reuşea să spargă tăcerea apăsătoare. ochii tuturor priveau fix pe geam, nu la ceva anume şi, din când în când, ne uneam cu toţii într-un dans suprarealist din cauza unei pedale apăsate cu prea mult zel. cred că eram singurul fericit din maşină, chit că braţele îmi erau de mult amorţite. mi-au venit în minte zilele când nu reuşeam să ajung la şcoală decât atârnat de uşile troleibuzelor, când nu eram decât o boabă din chiorchinele de oameni preocupaţi să apuce un centimetru din bucata de metal îngheţat. nu mă gândeam decât de unde să cumpăr banda cu tuş negru şi la cât de complicat o fi de montat. la teancul de foi ce mă aştepta pe birou, şi la prima ştire pe care o voi scrie în postura de jurnalist cu acte în regulă. a urmat o noapte lungă şi rece în care nu cred că am închis un ochi. era şi emoţia, dar şi teama că cineva ar fi pus ochii pe maşina mea de cuvinte. de atunci, acestea au venit parcă altfel, mai uşor, dar şi mai grele.

mă gândesc la cum lucram toţi colegii din presă la acea vreme. şi-mi vin în minte momente şi imagini tare dragi. coada de la faxul pd-ului şi cearşaful de hartie pe care-l înghiţea pe de-o parte, şi-l scuipa pe cealaltă. ticăitul acela care cerea înfometat foaie după foaie şi sunetul acela prelung care-ţi confirma că ştirile tale au ajuns unde trebuie. şi apoi, inevitabila voce de la bucureşti care-ţi spunea că nu se văd bine literele. practic, dictai încă o dată totul la telefon. dar nu mai conta. te uitai la ceas şi te gândeai că ai întânire cu funcţionarul de la primărie, şi apoi cu sectoristul din cartier. îi cumpărai lui cristina de la partid o prăjitură şi apoi o pupai, rugând-o ca şi mâine să te mai suporte pe aparatul minune.

nu ştiam ce e acela internet şi nici telefon mobil. nici cooperative nu făceam, dar ne întâlneam la o bere a doua zi, fiecare cu ziarul lui sub braţ. nu ne întindeam prea mult la poveşti. eram mânaţi de pasiunea şi dragostea pentru meserie şi ne împrăştiam care încotro după ştirea de a doua zi. nici conferinţe de presă nu aveam câte două-trei ca în ziua de azi. mai degrabă le provocam noi prin ceea ce scriam. eram ca o haită de lupi flămânzi, îi alergam pe toţi până nu mai puteau şi din toate direcţiile. era singurul lucru pe care nu şi-l doreau, să apară vreun jurnalist la uşa lor, fiindcă ştiau că nu e de bine.

şi ajungeam acasă tare obosiţi, în miez de noapte. aruncam cât colo papucii tociţi şi ne puneam pe scris. trebuia să dăm mai multă informaţie decât cel de la gazeta concurentă, mai credibilă şi mai incisivă. nu-ţi mai descifrai cuvintele scrise pe un colţ de masă sau în picioare pe peretele vreunei instituţii. te gândeai că dimineaţă musai să mai vorbeşti şi cu x şi cu y. că ceva nu-ţi este încă clar şi te rugai ca celălalt să nu ţi-o fi luat înainte. nu-ţi doreai decât să-l vezi perpelit a doua zi, cu articolul tău sub ochi.

mă încearcă, aşa de la o vreme, o tristeţe când privesc în jur. când văd că meseria asta nu mai e făcută din pasiune şi din dragoste. că se priveşte tot mai mult spre ceas, să se termine o dată cele opt ore de lucru, să poţi fugi la altele. să-ţi faci semnele, să-ţi umpli timpul de emisie. când văd că întâlnirile dintre ziarişti se transformă într-un schimb de bârfe despre viaţa personală a unuia sau a altuia, că subiectele discutate sunt despre şefii răi şi proşti, care, ce tupeu, nu sunt mulţumiţi de tine. când văd haosul din momentul în care internetul cade şi semnalul de pe mobilele scumpe dispare. sau când nu mai vine maşina să-ţi ridice fundul din poarta primăriei.

e atâta suficienţă şi simţi de multe ori că te lupţi cu morile de vânt, că eşti la un pas să dai şi tu deznădăjduit înapoi. uneori chiar aş vrea să dispară şi internetul, şi telefoanele, şi maşinile de serviciu. poate că atunci meseria asta ar mai avea încă o şansă.

mi-e dor de maşina mea de cuvinte, de zilele şi nopţile petrecute doar cu ea, de faxul de la pd şi de papucii tociţi. de ziariştii mei şi de gazeta pe care cu mândrie o purtam toată ziua sub braţ...