bolnav de fericire...

aud mereu, de mai bine de un an, că timpul le vindecă pe toate. de fapt, am auzit multe în acest răstimp. că uit, că o să iubesc din nou, că viaţa merge înainte, că aşa a trebuit să se întâmple, că e nevoie de un an sau de doi să-mi revin. recunosc, am avut perioade, la început, când mă gândeam că aşa o fi. da, eram vulnerabil şi mi-era foame de o vorbă bună de la cel din faţa mea. acum, însă, nu mai cred în aşa ceva. nimic nu poate înlocui ce ai pierdut şi nimic nu te poate face să uiţi.

viaţa nu poate fi o loterie, destinul nu poate fi jucat la ruletă. am ajuns să-i apreciez pe cei care te lasă în pace atunci când eşti în dificultate şi nu te sufocă cu vorbe de îmbărbătare. după cum îi urăsc pe cei care compătimesc. slăbiciunea umană e dată şi de credinţa că le ştim pe toate şi că cel de lângă tine are nevoie de amăgirea ta. ne-am obişnuit să aruncăm cu vorbe în cel care suferă, să simplificăm totul cu neobrăzare şi fără să ne dăm seama că astfel afişăm o superioritate care jigneşte în cele din urmă.

după ce ai atins cerul, viaţa nu mai poate fi trăită altfel, e ceva ce se întâmplă o singură dată. şi dacă te-ai hrănit cândva cu fericire şi cu iubire, nu-ţi va mai fi foame nicicând. poate doar dacă la masa sufletului se aşează din nou cel care te-a umplut de dor şi patimă. am iubit din adâncul fiinţei mele, am plâns de fericire şi am râs cu ochii larg deschişi, mi-am prefăcut sufletul într-un tun şi am azvârlit cu inima prin pieptu-mi dezgolit, am fost alintatul lumii şi cel mai iubit dintre pământeni.

n-am nicio problemă, deci, dacă destinul mi se va curma mâine. n-am nicio problemă dacă-mi voi da ultima suflare singur. sufletul meu râde într-una, chiar dacă asta nu se vede, mâinile-mi ating când vreau ochii şi chipul drag. mă trec aceeaşi fiori şi simt aceeaşi patimă ca la început. cei ca mine nu pot fi lecuiţi. nu există antidot pentru fericire.