luni, 8 octombrie 2012

zece minute de toamnă...

nu mi-am imaginat o secundă că este atât de rece. haina luată la întămplare de pe cuierul dezordonat flutura pe trupul meu chircit de şocul termic. ieri, soarele încă-mi încălzea obrajii, însă acum erau uscaţi şi aspri. parcă tot praful de pe stradă mă lua la ţintă. rafalele sălbatice nu mă lăsau să-mi aprind ţigara. îmi venea să dau de pământ cu bricheta, cu ţigara, cu toate. mă enervează când nu-mi pot urma ritualul. m-am încăpăţânat şi într-un final am reuşit să trag un fum adânc în piept. urmăream distrat cum pâcla albastră era înghiţită de haosul ce mă înconjura. cafeau era încă caldă şi mi-am lipit instinctiv degetele de cana mare. şi brusc m-am liniştit. furia vântului se domolise.

mă uitam la plasa de pe uşa de plastic. e ruptă în colţul de jos, încă din primele zile ale lui dino la noi. îmi amintesc cum mă pufnea râsul când îl vedeam furios că nu poate răzbate dincolo de împletitura fină de sârmă. poate şi de asta nici nu m-am obosit vreodată să o schimb. aşa şi cu partea de jos a gardului care arată de parcă a făcut deliciul unei armate întregi de rozătoare. am simţit capul mare al celui vinovat de toate astea. ca de obicei, şi-l bagă între braţ şi corp, obligându-mă să-l îmbrăţişez. îi simt trupul cald şi bine făcut, şi-mi apăs degetele pe căpăţâna lui mare. ştiu că-i place aşa. nu-i ia mult să-l răsucească şi să mă trezesc cu limba lui mare peste faţă. pff, niciodată nu sunt pregătit pentru asta. e atât de fericit şi ochii ăia mici ai lui râd cu poftă.

mă mut ca o babă pe treptele din faţa casei. peste drum, noii vecini îşi tot mai aduc una alta pentru casă. "bună dimineaţa, vecine", aşa mă salută mereu, cu timiditate. par oameni de treabă, şi-i privesc cu drag cum trag de cutiile mari. ştiu senzaţia. îi văd în clipa următoare pe balcon, scrutând noul lor cartier. şi el se apleacă pe balustrada de metal şi trage cu poftă din ţigară. privirea lui n-are stare, nu se satură să vadă. îi fac cu mâna, strâng pumnul şi ridic un deget în sus, semnul victoriei. îmi răspunde la fel şi-şi îmbrăţişează cu drag femeia. ştiu şi senzaţia asta, şi-mi trag privirea.

ghivecele atârnate de-asupra intrării se mişcă agale. nu mai au viaţă în ele din toamna trecută. cioturile uscate au rămas acolo peste an. îmi pare rău acum că n-am pus alte flori în loc. dar nu prea era vreme de culoare după tot ce s-a întâmplat. la fel e şi cu ghivecele de pe balcon. mă gândesc că nu va mai fi la fel la anul. şi poarta trebuie vopsită. şi burlanul prins la loc.

brusc, începe să bată iar vântul. a început să ningă. fulgii galbeni-verzui vin de peste tot. încerc să-i prind, dar nu se lasă. aş mai sta, dar trebuie să plec. mă ridic şi dau să intru, însă ochii-mi cad pe covorul moale aşternut peste tot. nu pot să nu mă răsfăţ păşind încet pe el. privesc la copacul din spatele casei şi pricep. e aproape golaş şi parcă se sfieşte de asta. e toamnă...

6 comentarii:

  1. Nu am nimic inteligent de spus, decât că-mi place cum scrii

    RăspundețiȘtergere
  2. si acei fulgi galbeni verzui au aterizat cu totii pe parbrizul meu....

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu nu te cunosc.Am ajuns din intamplare sa citesc blogul tau.Dar, asa la cateva zile imi zic.."Oare ce a scris Sandu".Si intotdeauna plec surprinsa de simplitatea si sinceritatea a ceea ce povestesti.Pentru ca asa am senzatia.Nu ca citesc ci ca imi povestesti sau ca sunt acolo....mmmmmmmmmm, aproape ca imi este si mie frig si-l simt pe dino cum se alinta.
    Daca si tie iti face atata bine scrisul asta precum ne face noua ( si am curajul sa vorbesc in numele celor care iti citesc "povestirile " )atunci sa nu te opresti.
    Eu nu te cunosc, dar cateodata imi trece prin cap un gand...Oare ce face Sandu?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. nu mă mai pot opri. bulgărele a luat-o la vale. îţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase...

      Ștergere