un "prostovan"...

am dat cu piciorul unei oportunităţi de a pleca o săptămână din ţară într-un loc minunat din creierii europei. la nişte oameni frumoşi de tot şi pe bani de nimic. pentru că sunt un exemplu clasic de fecioară care cumpăneşte destul, pentru că nu sunt obişnuit să iau decizii de pe o zi pe alta. recunosc, am un disconfort să fac asta, chit că atunci când s-a întâmplat a şi ieşit al naibii de bine şi n-am regretat o secundă că am decis într-un fel sau altul. doar că acum mă sâcâie altceva. şi contextul e cu totul altul. nu mai depinde doar de mine.

mi s-a spus că fac o confuzie între fi colegial şi teama de a nu profita de cineva. şi asta m-a pus pe ganduri la o oră la care trebuia deja să visez frumos. chiar unde e graniţa asta? cred că e subţire de tot şi de aici confuziile. bine, acuma depinde de cine judecă şi de firea celui pus să arate cu degetul într-o direcţie sau alta.

acum am ales să se întâmple contrar dorinţelor mele. am fost făcut, amical desigur, un "prostovan", pentru că "nu sunt în stare încă să profit de ocaziile ivite". pentru că am ales un bun simţ, se pare doar de mine înţeles, de a nu provoca valuri neaşteptate în viaţa cuiva, de nu-i da un program peste cap, aşa tam-nesam. şi nici nu are importanţă că eu aş accepta senin o atare situaţie, ba chiar m-aş felicita pentru o faptă bună făcută.

hmm...  de fapt mereu am fost aşa. am eu o lume, aşa, a mea, cu valorile, principiile şi mersul ei. şi, pare-se, sunt al dracului de încăpăţânat să mă ţin de ele. nu cred că ăsta e mereu un lucru bun, nu ştiu dacă asta se cheamă a fi defensiv. că n-am curajul de a fi pur şi simplu în stare să fac şi să spun "asta e, de mâine plec. e dreptul meu să fac asta!" nu cred că e vorba totuşi de asta. mă gândesc că e vorba de acel bun simţ de care spuneam, dar unul împins undeva peste o limită cu care mulţi nu operează. că nu-l simt, că nu-l acceptă sau că nu-l înţeleg, nici nu are importanţă. sau poate că da şi de aici acel "prostovane!", care m-a făcut să zâmbesc la ceas târziu.

e important să ştii că trebuie uneori să-ţi refuzi micile plăceri ale vieţii. şi mai ales de ce. doar aşa poţi să zâmbeşti pe mai departe, doar aşa poţi privi curat în ochii celuilalt. chit că celălalt habar n-are de ce-l priveşti aşa.

şi ştiţi ce? sună a clişeu de doi lei, dar roata într-adevăr se rostogoleşte. s-a rostogolit şi până acum. şi se va mai rostogoli. c-aşa e viaţa. ca o roată...