o minte sclipitoare nu este niciodată singură...

o minte sclipitoare poate duce multe chiar de una singură, asta și atunci când în jurul ei pare că s-a năruit aproape totul. știe exact ce are de făcut pentru a-și atinge scopul, chiar daca asta înseamnă și să calce apăsat pe cadavre, sau să se ia la trântă cu un sistem bolnav. 

mai mereu, acest lucru aduce cu sine și victime colaterale, de regulă din rândul celor dragi, reduse uneori teribil de frustrant la stadiul de spectatori la o bătălie în care nu pot sau nu se știu implica.

lupta este dură și pentru ea nu este nimic mai important decât să arate, cui trebuie și vrea să afle, că dreptatea și adevărul sunt de un singur fel. și atunci scrupulele dispar, pentru că ar pedepsi șmecheria și pe cei care o fac, la fel de ușor precum respiră.  

o minte sclipitoare are curajul și determinarea lui cristofor columb de a porni în căutarea Lumii Noi. o dată lansată la apă, frumoasa nebunie stârnește admirație și aplauze, însă de cele mai multe ori doar de pe margine.

puțini se vor încumeta să sară în barcă, pentru că asta ar însemna și să le fie teamă uneori, dar și să cadă pradă deznădejdii atunci când bătălia pare a se îndrepta spre un eșec dureros. furtunile se pot isca din senin și e nevoie de un braț ce nu poate deveni puternic într-un confort iluzoriu într-un loc călduț de pe țărm.

o minte sclipitoare nu va înceta nicicând să-ți violeze neuronii și să-și facă culcuș pe sinapsele fragile, pentru a te lăsa să savurezi îmbuibat șmecheria. te va hărțui și vei simți acut că este acolo și deja știi că va muri cu tine de gât dacă e nevoie. inevitabil te va cuprinde panica, și gustul hoției, cândva dulce, îți va strepezi sufletul.

o vreme, lupta se va da doar între tine și ea, dar sa fii sigur că are destui aliați, nu mulți, dar puternici și nevăzuți, mânați de aceeași nebunie frumoasă. stau și ei acum pe margine, amestecați în mulțime, dar vor ști când să te izbească, ori să facă scut în jurul ei pentru a te răpune.

pentru că o minte sclipitoare nu este niciodată cu adevărat singură.

blind date...

își cuprinse fruntea cu palma stângă, iar degetele i-au prins capul ca într-o menghină. așa făcea mereu când era era agitat. doar că acum aproape că-l durea. degetul cel mare și cel mic erau la extremitatea caracatiței și îi presau tâmplele ce încercau să domolească zvâcnirile pornite din stomac.

închise ochii și capul îi alunecă ușor pe spate. o vreme simți bătălia crâncenă, dar nerăbdarea îl aruncă din pat pe scaunul vechiului său birou. privea deznădăjduit acul ceasului și mișcarea sa molcomă spre următoarea secundă. realiză că bucata delicată de metal ajungea tot mai greu să-l urnească pe dolofanul leneș la următorul minut și asta îl scotea din minți.

a plonjat brusc pe marginea patului și a apucat telefonul. privirea îi alergă bezmetică pentru a suta oară peste cele cîteva cuvinte ale mesajului. erau cinci la număr. ba nu, erau mai mult de un milion de fapt și toate aveau să-i aducă curând sfârșitul unei așteptări cumplite începute cu un zâmbet rostogolit senin spre ea.

taximetristul îi aruncă un zâmbet când îl văzu că avea nevoie de telefon pentru a-i spune adresa. ”acolo mergem”, spuse omul către cel afundat pe bancheta din spate. cu siguranță bănuia că ceva frumos e pe cale să se întâmple și-i plăcea că e părtaș la asta.

orașul se punea la culcare, însă în mașina galbenă, nu era vreme de somn. bărbatul din fața sa era relaxat. se vedea că-i place să conducă prin măruntaiele clujului înfofolit în plapuma nopții. și zâmbea mereu privind din când în când la cel care sorbea cu nesaț ceva din telefon.  misterul a fost curând spulberat și hodoroaga pe patru roți s-a umplut de voie bună. nu-l putea lăsa totuși să ajungă la întâlnire cu un nasture de la cămașă încheiat cu un rând mai sus.

la semafor, încă pe roșu, roțile mașinii mușcă cu poftă din asfalt. îndoită de frig, bătrâna e tot acolo unde a lăsat-o în urmă cu aproape o jumătate de an. în alte vremuri ar fi vrut să coboare, să cumpere o mână de flori de câmp de la ea, însă acum a tăcut.

siluetele de pe marginea drumului s-au evaporat curând și luminile orașului erau parcă aprinse doar pentru el.

nu voia să întârzie nicio secundă, așa că s-a despărțit rapid de omul vesel de la volan. privi la șirul de blocuri și știa că acolo, undeva, o ușă a fost lăsată deschisă doar pentru el.

și-a verificat încă o dată nasturii cămășii și a pășit pe stradă. era liniște și era bine. trăgea cu poftă din țigară și credea că se calmase. a apăsat înfrigurat butonul interfonului. a urmat doar clinchetul metalic al zăvorului ce s-a deschis. atât.

a ciocănit abia simțit în timp ce împingea ușa grea. era întuneric și de undeva răzbătea o melodie lentă. era totul așa cum i s-a promis. o lumânare ardea orb pe masă, îndeajuns ca el să vadă strălucirea a doi ochi ce-i întorceau un zâmbet dintr-o primăvară venită parcă din alt timp.

nu a fost nevoie de cuvinte, nici măcar de unul singur. nu s-a mai auzit decât atingerea unor buze ce nu se știau până atunci și o ușă ce s-a închis.

nevoia de tristețe...

spuneam aseară cuiva că tristețea nu este decât preludiul unei mari fericiri. în ce mă privește, iubesc tristețea într-un fel aparte, pentru că ne dă șansa să mai redevenim oameni din când în când.

în definitiv, tristețea este, adesea și în mod nefericit, rodul unei minți care nu vrea să accepte o realitate, alta decât cea dorită. și atunci ne supărăm, și căutăm compasiune, ba chiar pârjolim dealurile și otrăvim fântînile, astfel încât să ținem cât mai departe rațiunea. ba ridicăm și ziduri. cu cât mai înalte, cu atât mai bine. orgoliul trebuie protejat cu orice preț. tu ești cel vătămat și toți ceilalți au pus la cale complotul diabolic împotriva umilei tale făpturi.

lasând deoparte lucrurile care produc într-adevăr durere, ne-am obișnuit să căutăm o tristețe ciudată și falsă în toate cotloanele vieții. să ne afundăm și să colcăim în depresie.

ne place să ne victimizăm, să arătăm cu degetul spre altul, nicidecum înspre noi. noi, care avem mereu dreptate, noi care suntem un Isus Christos al adevărului, noi care de când ne știm o încasăm des și pervers. și tot nu e de ajuns.

m-am revărsat precum marea care înghite plaja tocită de tălpile goale ale îndrăgostilor. e trist, știu...

spuneam că văd tristețea altfel, nu că o neg. pornind de la ideea că nu suntem niște prefăcuți cu nevoi sado-masochiste, cred că e nevoie de un pic de tristețe în viața noastră.

sunetele unei viori sunt frumoase, chiar dacă arcușul îți șoptește o poveste de dragoste interzisă.

frunzele bătute de vântul de toamnă târzie sunt frumoase, deși sunt rupte brutal de trupul falnic ce le-a dat viață peste an.

ce alegem între frumos și trist? putem alege, însă? și de ce să alegem? putem să punem hotare: până aici e frumos, de aici încolo e trist? și de ce am fi triști? mă încumet să spun din nou că avem nevoie să trecem prin asta din când în când pentru a ne regăsi, pentru a coborî iar la nivelul primar al ființei umane, pentru a redescoperi sentimente și stări, fie ele de furie sau izbândă, de deznădejde sau de frică.

da, rămân la părerea că tristețea poate fi cea care să aducă bucurie. că trebuie să trăim totul fără să ne gândim la bariere ridicate de alții, la prejudecăți și principii care nu au decât darul de a ne face prizonierii unei lumi aflate pe drumul abrupt către pierzanie.

în a lui "primăvară neagră", henry miller spune că atunci când fiecare lucru e trăit până la capăt, nu există nici moarte, nici regrete și nici măcar o falsă primăvară, și că orice moment trăit deschide un orizont mai larg, mai cuprinzător, din care nu e nicio scăpare în afară de a trăi.

și dacă nu ai de ales, ce te oprește să te bucuri să trăiești chiar și singur fiind, dar unic?

cristi, am plecat după țigări...

plec! patru litere care îmi vor defini probabil soarta. se întâmpla acum vreo lună. tocmai primisem pe email un alt refuz elegant de angajare. pe ecranul televizorului niște scârbe de politicieni își băteau joc ca de obicei de inteligența mea. undeva în țară, era o grevă. oamenii nemulțumiți își strigau durerea în stradă. o femeie cam la vârsta mea își vărsa amarul reporterului. era și furie și deznădejde în glasul ei. da, poți să plângi și la furie.

”nu mai pot”, țipa isteric și lacrimi mari îi scăldau obrajii. ”nu mai am decât varianta să plec unde văd cu ochii!”, am mai auzit din gura femeii și am apăsat fără să vreau butonul roșu al telecomenzii.

să plec, să plec, să plec! cuvintele îmi bubuiau creierii. am avut, brusc, nevoie de aer. afară, toamna se juca cu simțurile mele. era încă cald și frunzele mi se așterneau la picioare. îmi târam cele o sută de kilograme pe covorul foșnitor, dar gândurile-mi evadaseră departe.

cristi era tot acolo, pe banca lui din părculeț. înfofolit în haina groasă și puturoasă, cu gluga trasă peste cap și cu mâinile afundate în buzunarele cu siguranță rupte, mă privea. cred, de fapt, că mă privea ca de fiecare dată, ca un animal flămând. ”salut, ce faci? ați ieșit la plimbare?”. așa începe mereu dialogul nostru, în timp ce ochii lui triști zboară speriați către zdrahonul de dino, năvalnic ca de obicei. ”ai să-mi dai, te rog, o țigară?”. potrivit ritualului, înșfac tabachera, o deschid și i-o ofer. cristi al meu are degetele aspre și apucă tremurând țigara. mereu doar una. îi umplu însă mereu pumnul cu țigări. știu deja ce urmează: ”îți mulțumesc și îmi cer scuze pentru deranj. niște mărunțiș nu ai, așa-i?” chiar nu am și dau din cap.

nu are mai mult de treizeci de ani băiatul ăsta, dar pare mai în vârstă decât mine. povestea lui e tristă. niște futuți de părinți l-au alungat de acasă acum vreun an, și de atunci îmi apare mereu în cale. pielea încă-i era albă toamna trecută și avea un păr mare și bogat. era și curățel și nu cuteza încă să ceară țigări și mărunțiș. părea un rebel ce se luase la trântă cu viața.

am văzut tot. și cum pielea i se întuneca pe zi ce trece, și cum părul i se transforma într-o claie noroioasă. peste iarnă l-am văzut mai rar și mă întrebam mereu unde doarme. îi era frig tare și stătea adunat, cu mâinile strângându-și genunchii la piept. nu i-am vorbit mult timp, dar nici el mie. mama a fost cea care mi-a zis într-una din zile câte ceva despre el. și m-a durut ce-am auzit, și mă învinovățeam că-l priveam până atunci ca o arătare și nimic mai mult. omul își trăia drama neștiut și nu avea curaj să cerșească. era ca o statuie. doar ochii i se fixau în tăcere pe cei care treceau pe lângă el.

s-a dus și iarna și cristi era mai curat. un tricou alb îi acoperea trupul firav. eram sigur ca e doar piele și os și că stomacul i se lipea de șira spinării. s-a și tuns într-o zi. chelia îi lucea în soarele cald de primăvară. a renunțat însă la bărbierit și fața i s-a acoperit de fire negre și aspre. ochii lui mai păstrau încă un pic de vigoare, dar erau tot mai istoviți. bătrânul tânăr și-a păstrat însă vocea cristalină și mereu m-a intrigat asta. ”salut, ce faci? ați ieșit la plimbare? ai să-mi dai, te rog, o țigară?”. nu vrea nici în ziua de azi să povestească ce i s-a întâmplat. îi este, cu siguranță, jenă, și pare ridicol când îți cere țigara cu glas voios. i-am dat și bani o vreme, dar acum am rămas doar la tutun. ”niște mărunțiș nu ai, așa-i?”. ”nu, nu am.”, îi spun.

ieri, mi-a venit pe email o știre care m-a îngrozit: ”un om al străzii a fost găsit în această dimineață mort pe o bancă din parcul primăverii, din cartierul mănăștur. noaptea trecută a nins abundent și viscolit la cluj, iar temperatura a coborât cu mult peste zero grade ”. mi-a stat inima în loc și ochii mi s-au oprit pe tabacheră. erau acolo și țigările pentru cristi. ”din primele informații, se pare că este vorba de un bărbat de aproximativ 50 de ani, iar identitatea lui nu este încă cunoscută.” nu e totuși el, mi-am zis și am alergat spre banca lui din parc. vântul era încă puternic și fulgii de zăpadă îmi pișcau fața și nu mai era frumos ca de obicei. banca era goală....

nu l-am întâlnit pe cristi nici după amiaza și nici seara. și nici în dimineața asta. zăpada era de un deget pe banca din parcul primăverii. și era neatinsă.

cristi, mai rezistă! acum e târziu de tot și eu plec departe peste câteva ore și nu mai am cum să știu dacă ești bine sau nu. știu însă acum că plec și ca să-ți mai pot da țigări cândva, dar și niște mărunțiș de data asta.

acum o lună eram zmeu și mi-am cumpărat fără mari emoții biletul spre dublin. nu mai multe decât de crăciunul trecut, când am tras prima țigară ”din aia”. da, a fost ciudat că nu am simțit atunci decât poate nerăbdare și încredere că va fi bine în cele din urmă. așa a fost în noaptea aia, când am avut lângă mine un om drag sufletului meu.

așa simt și în clipa asta, doar că știu că acum sunt mult mai mulți cei care îmi sunt alături, cei care suferă dar se și roagă să-mi fie bine. oameni tare dragi care poate în adâncul lor se bucură, dar n-o să recunoască asta niciodată, că am curajul și nebunia de a-mi urma, poate, destinul. oameni care mi-au potolit zbaterile și mă împing acum cu gîndul lor bun spre ziua de mâine.

îmi va fi dor tare. și când va fi așa, o să fug la marea mea iubire marea și o să vorbesc cu fiecare dintre voi în parte. până o să înțelegeți cât de mult vă iubesc și prețuiesc.

la amanet e deschis toată noaptea...

își simțea ochii umflați de nesomn. adormise târziu de tot, la fel ca în ultimele zile. în liniștea nopții era doar el cu gândurile sale. s-a bucurat oarecum când a auzit ploaia care a dezmorțit copacul din fața casei. trezite brusc din înțepenire, frunzele îi vorbeau. nu, era sigur că nu băuse seara trecută. ciuli urechile și făcu eforturi să priceapă dacă visează sau nu. ”trebuie să merg la un medic, o iau razna în ritmul ăsta”, îi veni brusc un gând.

i se părea că afară s-a dezlănțuit potopul. a deschis larg geamul și a fost izbit de aerul rece. nu era deloc iadul pe pământ, cum își închipuia. ploua liniștit și mărunt. vântul abia adia și îi așternea pe chipul obosit câțiva stropi rătăciți. era o senzație plăcută ce-l învioră brusc. întoarse capul după tabacheră și ochii îi căzură pe ecranul fosforescent al ceasului de lângă televizor. era 3.33, iar cifrele arătau ciudat în întunericul din cameră. le privea fascinat și încercă să se gândească că o fi având și asta vreo semnificație aparte. mintea îi refuza însă un asemenea efort, așa că așteptă inert apariția cifrei 4 care să spargă desenul ciudat.

trase cu nesaț din țigară și își lăsă obrajii în voia picăturilor reci. închise ochii. cei trei de 3 i-au rămas înfipți pe retină. se scutură brusc și dădu cu capul de fereastră. strânse din dinți și îi scăpă o înjurătură. cum-necum, asta îl distră și zâmbi pentru prima dată în ultimele zile.

izbitura fuse una serioasă însă și simți cum durerea îi cuprinde scăfârlia. ”o să-mi cânte un cocoș gras dimineață”, rosti cu voce tare și izbucni în râs. se aplecă mai mult pe fereastră. răcoarea nopții îi făcea bine și simți cum se umple de energie. privi în jur. peste tot era întuneric. undeva departe, o lumină chioară îi dădea de înțeles că nu e singur în toată nebunia asta. ”hai, salut, omule. nu ești singur, dar habar n-ai de asta. și, oricum, nu te ajută la nimic să știi.” se întrebă ce-l ține treaz și pe tovarășul său de insomnie, însă realiză că nu-l ajută nici pe el să știe. ”o fi și ăsta cu sufletul amanetat, ca mine”, își spuse, și se zgribuli de frig.

tresări.

”cu sufletul la amanet?”. oftă și se descoperi la fel de abătut ca atunci când puse capul pe pernă.

a mai trecut prin asta și mereu a scos-o cumva la capăt. îi vin în minte cuvinte care ar trebui să-i dea energie. încredere, speranță, optimism... se gândi însă la viața sa ca la un imens gps. ciudata arătare îl contrarie suficient de tare încât să-i deschidă ochii larg.

”e până la urmă doar un traseu pe care suntem obligați să-l urmăm. scopul călătoriei îl stabilești tu, sau e influențat de cei din jur. reconfigurare. da, asta e. reconfigurare de traseu, despre asta e vorba acum. nu e cazul de panică și nici de neliniști foarte mari. mai pui o dezamăgire în traistă, mai picuri un pic de amar în suflet, dar nu e cazul să mă opresc”.

zâmbi. pesemne tovarășul său de nesomn a obosit de tot și a dispărut tăcut în întuneric. nu simțea deloc însă singurătatea. ploaia se oprise brusc și zări pentru o secundă luna. ”e un semn”, își spuse și închise fereastra cu zgomot.

4.44. cifrele din fața sa îl făcură să tresară din nou. nu îi era defel somn și voia să aprindă veioza și să deschidă o carte, însă se răzgândi. știa că din acel moment are de dus încă o luptă. că are ceva dat la amanet...