eu şi higgins...

 data trecută am adormit, acum parcă văd că nu ajung la timp. e aiurea să n-ai un ban în buzunar şi să speri că şoferul troleibusului va face cursa vieţii lui tocmai acum. de ce s-ar grăbi, în definitiv? e şase seara, e ziua femeii, lumea merge la distracţie... mă foiesc pe scaunul rece, şi-mi vine să mă dau jos la prima staţie şi s-o iau la fugă. tic-tac, simt dureros curgerea timpului, dar, resemnat, mă las pradă lui.

şapte semafoare! toate le-am prins pe roşu, şi sunt deja ud pe şira spinării. mă arunc pe trotuarul umed şi mă setez pe viteza maximă. aproape că dau de-a berbeleacul două fete ce chicotesc în spatele meu. cine ştie ce-or fi gândit...

e încă lume la intrare şi brusc paşii mi se domolesc. acum sunt un om normal, în sfârşit. n-am citit deloc despre ce urmează să văd, şi asta mă nelinişteşte un pic. ştiu că nu va fi deloc ca în aida şi nu va fi nici drama lui tosca. filmul abia dacă mi-l mai amintesc. în fine... e un musicall, şi e şi în română...

ultimul loc pe stânga, de pe rândul al treilea. m-am făcut stăpân pe el de la o vreme. e perfect pentru ochii mei, dar şi pentru picioarele mele care fac urât în spaţiu strâmt.

bang...

e vreme de ploaie şi florăreasa trage de muşterii. higgins e deja prietenul meu. e un pic nesuferit şi plin de sine. eliza îl aţâţă. e cam din topor fata asta, dar e pe placul săracilor din londra. el, higgins, celibatarul desăvârşit, e convins că va face o lady din ţărăncuţa care-l ia într-una peste picior, într-un limbaj de mahala.

povestea e că sfârşeşte vrăjit de propria creaţie. se îndrăgosteşte de fata care, îndărătnică totuşi, i-a urmat învăţăturile şi a ajuns să fie dorită de bărbaţii din lumea bună. refuză însă să creadă ce i se întâmplă şi se alege şi cu o poşetă bine ţintită în moalele capului. e furios că fata murdară şi vulgară de pe vremuri l-a părăsit, sătulă şi jignită de aroganţa lui. îşi dă seama, până la urmă, ca aroganţa şi trufia sunt neputiincioase în faţa dragostei, dar şi a priceperii elizei de a-l aduce cu picioarele pe pământ. cortina a căzut, în timp ce eliza şi higgins se ţineau, zâmbind, de mână, happy-endul fiind lăsat la aprecierea mea.

m-am regăsit, recunosc, în orgoliosul şi trufaşul higgins pentru o clipă. adevărul e că, nu de puţine ori, sfidăm realitatea cu convingerile noastre şi că e de ajuns o femeie să-ţi răstoarne universul. că, pentru început, furia ţine locul raţiunii şi îndărătnicia predispune uneori la suferinţă. dar m-am regăsit şi în acel profesor neputiincios în faţa evidenţei, am răbufnit ca şi el, dar am şi sfârşit acceptând că fericirea nu o găseşti nicidecum singur.

celibatul şi asumarea acestuia drept o virtute e o prostie. şi, probabil, că spectacolul nu a fost ales întâmplător, tocmai de ziua femeii. fie că ne place sau nu, noi, bărbaţii, trebuie să ne aliem femeia, să fim seduşi chiar, ca să ne fie bine. asta în varianta cea mai uşor acceptabilă nouă. că, altfel, existenţa noastră nu e nimic fără ea, femeia. suntem chiar dependenţi de ea, şi trebuie să înţelegem că nu are rost să ne împotrivim evidenţei. dar asta e deja o altă poveste. recunosc că la fel de frumoasă.  

o zi frumoasă, într-o iarnă pocită...

sunt fascinat de femeie, recunosc. de femeia frumoasă, nu neapărat uluitoare, dar suficient de feminină încât să-mi zăpăcească retina. şi doar conjunctura a făcut ca zilele astea să redescopăr farmecul clujului cu ale sale femei încântătoare. şi eu, şi exemplul mi-ar putea fi urmat de toţi bărbaţii din oraşul ăsta, m-am trezit dator cu un mare mulţumesc, pe care, dealtfel, nici n-am ştiut cui să-l adresez. dar am mulţumit, aşa... să fie.

soarele era ieşit de mult la plimbare şi cocheta vesel cu norii. era un pic trecut de amiază şi agitaţia oraşului mă stârnise deja. retrăiam senzaţiile acelea în care ştiam că ceva urmează să se întâmple, să dea un sens unei zile searbede de iarnă pocită, fără frig sau zăpadă.

am luat-o brusc în direcţia opusă staţiei de autobuze, şi am simţit o poftă enormă de a-mi deschide ochii. trotuarul, altfel destul de murdar, punea mereu frână paşilor mei grăbiţi, până mersul mi s-a domolit. mergeam deja îndeajuns de încet, încât să treacă pe lângă mine copii cu ghiozdane plumbuite în spate, adolescente, dar nu numai, cu privirea şi cu degetele ţintuite în telefoane şi care făceau un slalom neverosimil prin mulţime, turişti cu ochii căscaţi la catedrala impunătoare de peste drum şi cu urechile ciulite către un ghid pe care eu nu-l zăream, dar şi doamne în vârstă care strângeau galant de braţ soţii ce-şi purtau cu mândrie femeia iubită de veacuri  prin labirintul de trupuri.

am admirat graţia unui asemenea cuplu, frumuseţea şi simplitatea unui lucru de care mintea noastră nu mai are nici timp, şi nici răbdare. urmăream fascinat dansul ireal al bastonului negru, care, după un arc de cerc prin aer, apăsa apoi vârtos pe piatra cubică a bulevardului.

un burtos, unul din aceia care vara îşi sloboade grăsimile pe sub tricoul mult prea strâmt, mi-a dat un ghiont şi m-a trezit din reverie. am tresărit şi nu mi-a rămas în minte decât frumoasa mea imagine, de peste ani şi ani, cu draga mea băbuţă de braţ, sprijinindu-ne parcă trupurile pe bastonul negru şi lucios, ce apăsa la fel de vârtos pavajul prăfuit.  

m-am aşezat pe banca încălzită probabil de un cuplu de îndrăgostiţi, mi-am aprins cu gesturi domoale o ţigară şi am privit timid în jur. porumbeii nu mai erau la fel de mulţi ca în timpul verii, însă la fel de pofticioşi. mi-am adus aminte de punga din buzunar în care erau resturile meniului cumpărat de la kfc-ul de alături şi am făcut de îndată o adunare a înaripatelor, care s-au strâns buluc la picioarele mele. m-a pufnit şi râsul, gândindu-mă la dino, labradorul meu drag, şi el un monument al cerşitului de mâncare, care, ghinion, lipsea de la acest festin urban.

o fată ce-şi purta semeaţă pistruii pe obraji a îndreptat de câteva ori obiectivul aparatului fotografic înspre scena din care făceam şi eu parte. am avut o senzaţie ciudată, de regulă eram eu cel care făceam asta, dar fără să mă gândesc, i-am zâmbit şi i-am arătat acel gest cu pumnul strâns şi cu degetul mare îndreptat spre cer că e totul în regulă.

părul roşcat i se scurgea domol pe lângă ochii mari şi scrutători. era atât de vie şi de însetată de frumos. ştiam prin ce trece, senzaţia asta mă copleşeşte şi pe mine de multe ori. eşti în transă şi vezi deja lumea cu alţi ochi. eşti pe undeva de-asupra tuturor şi ai libertatea de a vedea ceea ce mulţi ignoră. detaliile devin grozav de mari şi sunt convins că şi fata cu părul roşu e absorbită de ele. nu e nevoie să văd fotografiile ca să stiu cum i-au ieşit. ma simt, oricum, de parcă le-aş fi făcut eu.

m-a absorbit fata asta, e atât de naturală şi de neostoită în ce face. îi observ sânii generoşi şi fundul frumos. în căutarea unghiului perfect, se apleacă, ai spune, indecent de mult şi trupul ei devine poza perfectă pentru un pictor sau pentru un sculptor dibaci.

am, de acum, companie. o mamă de nu mai mult de treizeci şi cinci de ani mi se alătură pe banca de lemn. vocea ei îmi gâdilă plăcut auzul. îi cere copilului să nu se mai tăvălească pe jos şi să alerge după porumbeii săturaţi de mine. gâlma o ia din loc vitejeşte, dar după trei paşi îşi freacă nasul de caldarâm.

mă aşteptam ca femeia să mănânce pământul şi să ridice ghemotocul de pe jos. dar nu. l-a privit calmă cum se opinteşte pe picioarele subţiri şi mi-a spus aproape şoptit: "stai să-l vezi ce face!". copilul, ce nu avea mai mult de trei ani, mi se întinde luung, îşi aruncă braţele în sus, de parcă ar vrea să cuprindă în palmele sale lumea întreagă, îşi priveşte mama şi, brusc, izbucneşte într-un râs din ala care te face să vrei să-l mănânci cu drag, bucată cu bucată.

"vezi, aşa face mereu, n-a plâns niciodată când s-a făcut una cu pământul, poate, cel mult, să se ridice şi să privească nedumerit în jur", mi-a spus femeia, ce-şi sorbea pruncul din priviri.

e îmbrăcată simplu, dar cu gust. pardesiul desfăcut lasă să-i văd picioarele frumoase acoperite de ciorapii negrii. femeia îşi scoate cu grijă pălăria şi cu mişcări ferme, îşi revarsă părul blond peste chipul luminat de soarele scăpat de hoarda de nori. are ochelari mari şi negri de soare, care, alăturat părului bogat şi ondulat şi buzelor colorate în roşu, îi dau chipului un aspect angelic.

mi-aş fi dorit să-i văd ochii. chiar mi se făcuse poftă de asta, şi, ca şi când ruga mi-a fost ascultată, o văd cum îşi duce mâna pe ramele groase şi, cu o mişcare scurtă, propteşte stavila în coama blondă. pot să mă afund de acum în ochii ei, pentru că are de acum o ţigară în mână şi se apleacă spre mine cerându-mi un foc. privirile-mi sunt înţepenite în ochii ei mari. albastrul lor mă duce cu gândul la marea mea cea iubită şi deja mi-s dragi.

mă cunosc îndeajuns ca să ştiu că m-am fâstâcit în acele momente, dar nu mai conta. am, mereu, o slăbiciune în faţa frumuseţii, şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. degetele-mi căutau frenetic bricheta care parcă nu mai era la locul ei. dacă cineva ar fi observat scena, cu siguranţă că s-ar fi oprit din alergarea-i spre celălalt capăt al pieţei şi ne-ar fi privit cu drag, pe mine poate, sau sigur, cu o uşoară invidie. era ca şi cum m-aş fi supus unui control corporal riguros, fără să privesc la mâinile ce-mi cotrobăiau buzunarele hanoracului. a simţit momentul şi mi-a spus calm: "nu ne grăbim, avem vreme!", după care mi-a dăruit un zâmbet ce nu-mi iese din minte nici acum.

era, clar, femeia conştientă de puterea pe care o poate avea asupra unui bărbat, în special a unuia necunoscut ca şi mine. nu m-am lăsat nici eu mai prejos şi am răspuns cu un zâmbet pe măsură. am surprins-o, plăcut impresionat desigur, că-mi fixa buzele cu ochii ei ca marea nedomolită de chemarea nisipului fierbinte. privirea i-a urcat uşor pe nas, apoi a rămas în ochii mei o clipă ce mi-a părut o eternitate.

îmi doream, atunci, să nu mai găsesc niciodată bricheta rătăcită poate dinadins, şi să rămânem aşa, ochi în ochi, şi să ne destăinuim doar prin limbajul privirii bucuria şi necazul, dorul şi frustrarea, sau poate doar să recunoaştem frumuseţea clipei.

am stat alături de irina, pentru că aşa o chema, o vreme bună şi nu puteam decât să fiu recunoscător inspiraţiei ce mi-a purtat paşii pe banca din piaţa din mijlocul oraşului. observam satisfăcut şirul nesfârşit de troleibuze şi autobuze ce-i duceau spre case pe cei ce n-au avut parte de momentul magic.

irina a plecat într-un final şi am urmărit-o cu drag cum se depărta. ţinea într-o mână, atârnată, pălăria, iar în cealaltă pe puiul de om fără astâmpăr. s-a întors pentru o clipă şi am zărit-o clipind de rămas bun din ochii aia frumoşi ca marea.

m-am ridicat uşor de pe banca din lemn, cu gândul la fetele minunate ce mi-au adus o zi frumoasă într-o iarnă pocită si fără vlagă.

şi nu, nu a fost nimic sexual în trăirile mele, au fost doar momente de revelaţie, în care descoperi că frumosul e  mereu în preajma ta, la fiecare pas, cu fiecare secundă, şi că e de ajuns doar să priveşti în jurul tău. că e de ajuns doar să te întorci brusc din drumul spre casă şi, în loc să te afunzi în scaunul confortabil al maşinii sau să-ţi macini răbdarea în troleibuzele hidoase, să te aşezi cuminte pe o bancă de lemn de oriunde şi să aştepţi. şi, ca într-o ploaie de stele, să te laşi sedus de fascinanta ardere din jurul tău. şi să te molipseşti de ea... 

când luminile se sting...

călcă apăsat prin zăpada îngheţată. îşi pricopsi bărbatul cu o înjurătură zdravănă, şuierată printre dinţii rămaşi încă întregi. falca îi era încă amorţită după pumnii încasaţi seara trecută, iar umflătura de la ochi aproape că o făcu să dea cu capul de colţul casei. aruncă un ochi prin geamul cârpit cu o bucată de carton, şi-şi văzu bărbatul răstignit pe pat. ştia că grohăie ca un porc şi se ruga doar să nu verse ţuica pe jos. dăduse banii copilului pentru ţuica puturoasă şi credea că va scăpa de scatoalcele brutei.

"bea cu mine!" - urletele fiarei îi răsunau şi acum în urechi. se lăsase uşor pe lîngă mobila crăpată, şi-l rugase doar să n-o pleznească peste faţă. voia să meargă dimineaţă la biserică şi se săturase să mai intre în gura lumii. tot satul ştia că mănâncă bătaie. durerea ei se auzea pe vremuri până la ultimul cătun, însă cu timpul învăţase să încaseze în tăcere. auzea doar lemnul puşcând în sobă, în timp ce fiara lovea cu sălbăticie. îşi dorea să cadă naibii cu capul pe colţul mesei şi să rămână acolo pentru totdeauna. dar îşi făcea mereu o cruce mare şi-i cerea iertare lui dumnezeu pentru gândurile necurate. nu-l mai iubea demult. băutura îi luase minţile de când băiatul ei cel mare, plecat peste munţi şi mări, se întoarse acasă între patru scânduri. ca şi acum, şi atunci mai erau doar câteva ceasuri până la anul nou. ca şi acum, şi atunci în sat era mare linişte. se auzea doar vântul ce trântea uşa poiatei. şi lumina... ştiai că e sărbătoare şi doar dacă te uitai la luminile din case. ea le stinse una după alta însă, an după an, după cum i se stinse şi sufletul. nu-i mai păsa de mult de nimic.

abia mai putea căra lemnele din fundul curţii. spatele n-o mai ajuta de mult, iar vigoarea braţelor îi era secătuită de pumnii şi picioarele fiarei. îl văzu din nou prin bucata de sticlă. cămaşa îi era descheiată iar burdihanul i se revărsa peste pantalonii lasaţi mai jos de genunchi. avea gura căscată şi ochii închişi. "te pomeni că a adormit, porcul" - îşi spuse femeia şi gândul o făcu să păşească mai grăbită spre becul chior din faţa uşii. lemnele se rostogoliră cu zgomot pe treptele îngheţate şi mai simţi doar lichidul cald ce se prelingea pe lângă ochiul vânăt. o trezi doar zarva de pe uliţă şi lătratul câinelui. auzea ţipetele celor din jur şi zări pentru o clipă o lumină roşie ce se înălţa voinică spre cer. îşi adună puterile şi intră în casă. se aşeză pe scaunul mai obosit decât ea şi lacrimile îi scăldară brusc obrajii. îi mai lumina faţa doar jarul din sobă. întinse mâna şi scăpără chibritul ce-l ţinea mereu în şorţul negru. chipul său însângerat îi apăru în oglinda mică. îşi şterse dâra de sânge cu năframa nouă aruncată din uşă de cel ce se stingea sub ochii ei. aprinse ciotul de lumânare de pe geam şi îşi desfăcu pumnul amorţit de frig. chipul băiatului îi lumină faţa, îşi lipi buzele de ale lui şi îi şopti cu glasul stins - "la mulţi ani, puiule!"

zarva încetase de mult pe stradă, iar luminile se stingeau una după alta în satul uitat de dumnezeu. doar lumînarea din geam mai licări o clipă... era doar liniştea de an nou...

selfie...

îmbrăţişez trunchiul bătrân şi-l scutur zdravăn. aştept ploaia de frunze cu ochii larg deschişi. mi-am desfăcut braţele şi mă las învelit de potopul galben şi uscat. luna mi-a întins şi ea braţele şi ne prindem într-un dans nebun. nu e nimeni să ne vadă şi să asculte foşnetul frunzelor. îmi râd ochii şi inima-mi tresaltă de voioşie. respir greu şi-mi arunc mâinile după fluturii nopţii ce-mi aştern covorul gălăgios la picioare.

aş putea scrie acum un cântec, aş putea scorni o poezie, aş putea să-ţi prind o frunză în păr, sau te-aş putea chema să visăm, privind la norii blegi şi grei. sau poate că nu. poate că nu meriţi lumea mea din mijlocul nopţii. sau poate că nu ştiu să te mai chem. sau poate că e prea devreme...

închid ochii şi mă las cuprins de vrajă. am făcut un înger din frunze şi simt mirosul intunericului pişcat de aerul rece. ploaia din copac doar ce s-a oprit şi s-a lăsat liniştea pe strada fără nume.

nici eu nu mai ştiu cine sunt acum. ştiu doar că mi-e bine. sunt copilul cu cheia agăţată de gât, alergând desculţ prin iarbă. sunt poate cel care a sărutat prea târziu o fată, înghesuit şi amorţit pe un scaun strâmt, la un film de care nu-mi aduc aminte niciodată. sau sunt cel care a îmbrăţişat prima dată marea, privind spre capătul nevăzut al lumii. sau sunt poate chiar eu, cel de acum, flămând de frumos, buimac şi uneori trist de calea spre care merge nepăsătoare lumea.

noaptea îmi dă putere, şi-mi aduce liniştea în suflet. mă curăţă, şi-mi dă mereu speranţă că, odată cu zorii, nu mai apuc pe drumul care nu ştiu unde duce. că mai trebuie să fac bine, ca să-mi fie bine. să mai zâmbesc, pentru a aduce zâmbetul pe faţa celui care nu mai ştie sa o facă. să ma fac că nu aud răutatea şi invidia, şi ironia de doi bani. să sper că mai există încă un suflet de iubit, şi o mână de strâns în palma mea mare.

nu-mi fac griji. toamnă e încă destulă. şi mulţi copaci de scuturat...

sărut-mâna, tată...

dragă tată,

a fost ziua ta. ai făcut 70 de ani, şi ştiu că eşti la fel de frumos şi de bun ca în ziua în care a trebuit să pleci. sunt patru ani de când noi toţi ne strângem gândurile şi amintirile de ziua ta şi petrecem cu tine. tort n-am apucat să facem anul ăsta, dar cântul nostru de la mulţi ani a urcat din nou la cer, la tine. şi ştiu că ţi-au dat iar lacrimile ca întotdeauna. şi-am plâns şi noi de dorul şi de dragul tău.

te-am luat în noaptea asta cu mine la plimbare. te-am dus pe malul apei, acolo unde pot mereu să vorbesc în voie cu tine. şi-am fumat ţigară după ţigară povestindu-ţi despre cum o mai duc. aveam atâta nevoie să vorbim, să-ţi spun despre viaţa mea, despre ale mele, multe şi încurcate.  mi-a fost aşa de dor de tine, să ştii.

şi-am ascultat împreună vântul şi revărsarea apei. şi cântul frunzelor şi al paşilor celor grăbiţi în noapte. şi ne-am ţinut de mână şi ne-am atins obrajii scăldaţi de lacrimile calde. şi doamne de câte ne-am adus aminte, şi-am râs cu voioşie ca nişte copii scăpaţi de ochii şi de gura părinţilor. m-ai dojenit pentru că sunt încă singur şi te-ai bucurat că este lume care mă respectă. tu ai fost mereu mândru de mine şi am încercat mereu să te fac să simţi asta. erai exact ca şi mine, interiorizat şi cu o trăire incredibilă. şi asta până te copleşeau emoţiile şi plângeai ca un copil. nu pot să uit asta, pentru că mai fac la fel şi eu în ziua de astăzi. şi-am făcut-o şi împreună în noaptea asta frumoasă.

şi mi-e dor de tine de nu mai pot. mi-e dor sa te văd aşezat pe scaunul tău de pe balcon privind în zare spre o lume mai bună, cu ţigara aproape stinsă între degete. mi-e dor să-mi faci cu mâna când mă vezi pe stradă. mi-e dor să te văd jucându-te cu nepoţii sau comentând un meci. mi-e dor să te vad cu mama de braţ. mi-e dor de părul tău bogat şi cărunt. mi-e dor sa te văd meşterind mereu ceva, mi-e dor de vocea ta uneori aspră şi fermă. mi-e dor să-mi spui că mi-ai citit articolele sau că m-ai văzut la televizor. mi-e dor de vorbele tale. mi-e dor să-mi spui să vin să te văd mai des. dar cel mai dor îmi e să-ţi spun: sărut-mâna, tată, te iubesc şi "la mulţi ani!"