bărbatul-bancnotă...

bărbatul. este beţiv, este porc, este bun, generos, afemeiat, romantic, este timid. este aşa cum îl ştim. are riduri, cearcăne, chelie sau păr creţ. e crăcănat, sau piticanie.

e însă ceva la care femeile se uită mai nou la bărbaţi. şi aliniaţi după portofel. eticheta cea nouă a bărbatului este deja alta: cu bani, sau fără. cu casă, fără casă. aaa, n-are nici măcar cercurile înlănţuite pe capota maşinii, sau alea trei litere dragi? a pus-o, săracul bărbat. şi rău de tot, chiar. nu e mereu de compătimit bărbatul, dar parcă mi-e milă de ce a ajuns. floarea ruptă din iarbă, sau strângerea timidă de mână nu mai impresionează pe nimeni. degetele trecute prin păr strică buclele înţepenite de fixativ. nu mai e frumos să prinzi răsăritul soarelui la mare pe nisipul ce-ţi intră în fund. îi dai în dar inima? mai bine bagăţi-o în altă parte.

bărbatul zilei de astăzi este o specie care încearcă să se adapteze. banilor şi fiţelor. nu mai vrea să fie bărbatul-fecioară, sau bărbatul rac, ci bărbatul-euro, ori bărbatul-dolar. bărbatul-mercedes, sau bărbatul-vilă. sau mai simplu, bărbatul-cont.

îi urăsc pe toţi. îi adun pe toţi într-un sac şi le dau un picior în moalele... capului. nu vreau să devin bărbatul-bancnotă. nu vreau să mângăi şuviţe de tablă şi sâni umpluţi cu apă grea. vreau să-mi julesc coatele aşteptând învierea zilei pe malul mării şi să te acopăr cu briza răsuflării de dincolo de lume. să mâncăm eugenii la micul dejun, şi să-ţi aranjez mai bine floarea pe care azi noapte ţi-am prins-o în părul răvăşit de freamătul degetelor mele.

se pare că sunt un inadaptabil, că nu voi evolua la stadiul în care culoarea ochilor mei să reflecte verdele dolarului sau albastrul euro. doar că spre deosebire de alţii, mi se cam rupe. sincer... te salut, bărbat-bancnotă, şi să fii iubit. dar mă îndoiesc...

primăvară, care eşti...

respira uşor şi des şi degetele-i erau înfipte în palmea mea mare. ştiu că avea emoţii. ale mele erau însă sufocate de dorinţă. visam de mult la asta, iar calmul meu cred că o scotea din minţi.

poteca era îngustă şi şoldurile ni se atingeau la fiecare pas. cu cealaltă mână mi-a cuprins brațul şi s-a lipit de mine. îi simţeam sânul gol şi tare lipit de braţ. căldura lui mă zăpăcea şi, fără să vreau, am iuţit paşii. urcam tot mai abrupt, şi aerul crud al primăverii îmi sporea excitaţia.

nu mai aveam mult până la poieniţă. respiram în acelaşi ritm, iar cântul păsărilor ne spunea bun venit. îi vedeam buzele întredeschise şi roşeaţa din obraji, şi abia atunci am realizat că m-a privit tot timpul, încă de când am lăsat maşina jos în vale. m-am oprit şi i-am luat obrajii în palme. era atât de frumoasă în umbra copacilor. o rază de soare îi lumina faţa, şi mă privea cu ochii mari. ne-am sărutat acolo, învăluiţi de cântul păsărilor şi foşnetul frunzelor.

era încă dimineaţă când m-a străfulgerat ideea. aveam amândoi o oră la dispoziţie, în care să fugim de toate şi să ne iubim. poieniţa o ştiam prea bine şi era locul în care visam mereu să fiu cu ea. i-am spus amuzat la telefon ce mi-a trecut prin minte, şi a acceptat pe loc. îmi croisem un întreg arsenal de argumente şi vorbe frumoase despre locul meu secret din pădure, şi tot planul meu se năruise într-o clipă. mi-era atât de dragă când mă lua prin surprindere. ştiam că are din nou acel zâmbet complice în colţul buzelor şi privirea plină de subînţelesuri. era mereu mai dispusă decât mine la mici şi nevinovate nebunii. şi reuşea mereu să mă scoată din rigiditatea care mă făcea atât de previzibil.

în dreptul scorburii, am părăsit poteca pe care-i sorbisem dulceaţa buzelor şi răsuflarea fierbinte. tufele aspre mi se frecau arţăgos de pielea caldă şi încercam să-i feresc trupul de atingerea lor. am simţit-o atunci atât de fragilă, şi cu o pofta nebună de a fi ocrotită. era tot ce-i puteam oferi, şi asta la infinit, alături de iubirea mea sălbatică. ştiam că altceva nu aveam, poate doar bunătatea ochilor şi vorba blândă. de altceva, nu putea fi vorba. dar părea mereu că îi ajunge aşa cum sunt, iar temerile mele se risipeau de fiecare dată în privirea ei ce-mi spunea să nu fiu copil.

poieniţa mea era mai frumoasă ca niciodată. flori erau la tot pasul printre firele de iarbă noi. i-am pus o margaretă în păr şi i-am urat bun sosit în micul meu paradis. alergam ţinându-ne de mână, îmbătaţi de căldura soarelui de primăvară şi ameţiţi de dansul norilor.

 am îngenuncheat la picioarele ei şi i-am cuprins mijlocul. o priveam nesătul de frumuseţea ei, cu braţele desfăcute desfătându-şi trupul cu adierea vântului. i-am luat mîinile şi am aşezat-o pe covorul ce mirosea a viaţă. buzele noastre s-au lipit din nou şi nimic nu mai avea să le desfacă.

trupurile noastre s-au făcut şi ele una cu minunea din jur. ne-am iubit acolo, neştiuţi, dezbrăcaţi de flori şi acoperiţi de norii care s-au oprit în loc. cântul păsărilor a amuţit şi el, şi se mai auzeau, în poiana mea, doar şoaptele iubirii.

pe drumul spre oraş, a rămas agăţată de braţul meu. ne iubeam în continuare, printre maşini şi pietoni. la despărţire, ne-am muşcat din nou cu pofta buzele şi i-am zambit aşa cum o făcea ea. complice. şi cu drag. şi cu dor mare, deja...

roata...

simt că m-am întors în timp. şi nu cu puţini ani. să tot fie vreo zece, dacă nu şi mai bine. mă simt ca bărbatul la treizeci şi ceva de ani, exact acel sandu căruia îi spunea cineva că are vârsta cea mai frumoasă pentru un bărbat. da, mă simt exact ca la 33 de ani.  puternic, încrezător, într-un fel neobişnuit atrăgător şi plin de speranţă.

ştiu acum că m-am suit pe roata bună. pe roata care nu conteneşte să se învârtă. pe cea care mă scufundă în mocirlă, doar atât cât să simt duhoarea omului putrezit. pentru ca apoi să mă lase să îmi umflu plămânii cu parfumul lăcrămioarelor ameţite de roua dimineţii şi să mă prind cu norii în tangoul senzual al bucuriei vieţii.

am pornit iar în călătorie şi ştiu că va fi una lungă şi frumoasă. ştiu, ca la 33 de ani, drumul spre frumos. doar că acum îl străbat mai înţelept, şi mai răbdător. dar la fel de bucuros şi încrezător.

învaţă să ai răgaz cu tine şi cu cei din jur. vei descoperi o lume frumoasă şi bună. şi îndrăzneşte să urci pe roata ta şi pe alţii. vor mai cădea dintre ei, cei care nu ştiu decât să se zbată în neputinţă şi resemnare.

au căzut destui şi de pe roata mea. şi continuă să cadă. dar nu mai întind mâna spre nimeni. au ales, deja, şi poate că le va fi bine. nu mă mai interesează, însă. dincolo de nori, e lumină. pe vârful muntelui, te simţi stăpânul lumii...

am scăpat de 13, să vină 14...

n-am de gând să schimb prea multe în anul ce vine. voi rămîne inamicul prostiei şi al nesimţirii. adeptul dreptăţii şi sincerităţii. al bunului simţ şi al normalităţii.

îmi doresc să pot avea mai mult timp pentru cei care contează cu adevărat în viaţa mea, să apreciez mai mult lucrurile bune care mi se întâmplă şi să mă aplec mai mult asupra celor care au nevoie de un sfat şi o vorbă bună.

vreau să cunosc oameni noi şi să văd locuri frumoase. să zbor cu avionul şi să mă bucur de magia mării.

a fost un an în care "declaraţia de avere" a suferit modificări importante. am pierdut, printre altele, o casă, dar am câştigat o libertate de care vreau să profit la maxim.

îmi spunea cineva că dacă te visează două femei în acelaşi timp,  e veste de însurătoare. s-a întâmplat, visul nu însurătoarea, aşa că... vedem. nu mă voi însura, dar, oricum, vreau să mă plimb cu cineva de mână, să-mi aduc aminte cum e să iubeşti pe cineva, să simţi cum e să iubeşti şi lumea întreagă să se reducă la asta.

vreau să fac sport, să slăbesc şi să renunţ, cândva, la fumat. să fac mai multe poze şi să mă împrietenesc din nou cu aparatul de filmat. să râd mai mult, să zâmbesc mai mult. să simt din nou lacrimile fierbinţi ale bucuriei.

la mulţi ani. să fie un an frumos şi vesel...

cum am devenit un... ren

sincer, eram convins că de acest crăciun nu mă voi putea bucura aşa cum aş fi vrut. şi nu era vorba despre faptul că urma să lucrez de dimineaţa până seara tîrziu şi în ajun, şi în prima zi, şi în a doua. uf, şi în a treia la fel. nu-mi dădea pace gândul că voi întâmpina miracolul naşterii alături de un grup de care încă aveam dubii. aveam iluzia că am pierdut apartenenţa la orice grup, dar m-am înşelat apoi destul de tare

şi nici măcar n-au început bine lucrurile. nu-mi doream decât să ajung o dată acasă şi să o colind pe mama. am fost nervos, alţii au fost şi ei nervoşi şi bombăneau la bucătărie. în loc de colinde, prin redacţie zburau păsărele mari şi negre. şi telefonul nu se mai oprea din sunat. mă suna şi dana, şi mădălina, şi magda, si cealaltă dana, şi georgi. mai lipsea să mă sune doar mitică. text de live, ştirea aia când e gata, schimbăm live-ul, mai vrem un om de live. schimbăm iar live-ul, vrem sumarul. şi ştirile nu erau gata, şi textul de live venea când mari era deja la cadru. şi mari bolborosea, şi invitatul în jurnal a trebuit schimbat. şi tot aşa. şi-mi venea să dau cu telefonul de pereţi şi să mă aşez sub bradul de lângă palmieri. şi să mă colind! şi înjuram în gând nesăbuinţa de a mă uita la "bounce" până la trei dimineaţa... nebunie, ce mai, dar am strâns din fund şi am răzbit. şi, seara, am colindat-o şi pe mama la usă, cu dino călare pe mine.

la cinci dimineaţa, mari era nedormită, dar zâmbea. sergiu încă se lăuda cu cefele lui, trei la număr, aruncate pe gâtlej în jos la micul dejun din ziua de ajun. şi aveam şi cu ce da live în 6, şi ştirea din sport era în ftp de cu seară şi tot aşa. îmi ingheţau mâinile pe ţigara din care trăgeam cu poftă pe terasă şi i-am zărit, acolo, în colţ, pe ei doi, mari şi, mereu pofticiosul, sergiu, îngheţaţi şi ei, luminaâi de lampa chioară aşteptând să intre în turul de locaţii. şi mi-au fost atât de dragi vazându-i aşa, acolo, încât i-am numit vestitorii moşului. şi chipul mi s-a luminat, şi sufletul mi s-a deschis. şi auzind vocea ce spunea bun găsit celor care poate se uitau la televizor atunci, mi s-a părut că e colinda ce-o aşteptam de crăciunul de anul ăsta. de aici... a fost minunat, miracolul crăciunului ne-a cuprins pe toţi şi ne-a apropiat. sergiu încă mai simţea miros de ceafă la grătar în platou, alex ţopăia de bucurie că s-a văzut iar la televizor, mari a prezentat un jurnal cu un bigudiu uitat în păr, bibi de-abia se ţinea pe picioare după 20 de kilometri făcuţi cu mocăniţa pe drum de munte, ţene ne vorbea iar despre sex, laurenţiu striga că n-are ce monta, csibi asculta death metal, heri moţăia pe un fotoliu strâmt. jurnalele curgeau şi nimeni nu mai striga, nimeni nu se mai plângea de oboseală. şi am râs, doamne cât am râs. eram grupul. ăla pe care-l doream. magia crăciunului se împlinise iar. şi am devenit, brusc, renii moşului. renii bucuriei şi ai prieteniei. şi aşa am dus-o până la capăt.

mari spunea în seara asta că n-are somn, că o fi din cauză că n-are renii cu ea. de ceilalţi reni, prietenii mei, m-am despărţit şi eu cu greu. dar e numai o săptămână ce ne desparte. şi chiar dacă mai sunt unii care încă nu cred, eu le garantez că putem fi înhămaţi la orice sanie. pentru că o vom duce oriunde va fi nevoie. pentru că... suntem, deja, renii moşului!