sâmbătă, 25 martie 2017

nevoia de tristețe...

spuneam aseară cuiva că tristețea nu este decât preludiul unei mari fericiri. în ce mă privește, iubesc tristețea într-un fel aparte, pentru că ne dă șansa să mai redevenim oameni din când în când.

în definitiv, tristețea este, adesea și în mod nefericit, rodul unei minți care nu vrea să accepte o realitate, alta decât cea dorită. și atunci ne supărăm, și căutăm compasiune, ba chiar pârjolim dealurile și otrăvim fântînile, astfel încât să ținem cât mai departe rațiunea. ba ridicăm și ziduri. cu cât mai înalte, cu atât mai bine. orgoliul trebuie protejat cu orice preț. tu ești cel vătămat și toți ceilalți au pus la cale complotul diabolic împotriva umilei tale făpturi.

lasând deoparte lucrurile care produc într-adevăr durere, ne-am obișnuit să căutăm o tristețe ciudată și falsă în toate cotloanele vieții. să ne afundăm și să colcăim în depresie.

ne place să ne victimizăm, să arătăm cu degetul spre altul, nicidecum înspre noi. noi, care avem mereu dreptate, noi care suntem un Isus Christos al adevărului, noi care de când ne știm o încasăm des și pervers. și tot nu e de ajuns.

m-am revărsat precum marea care înghite plaja tocită de tălpile goale ale îndrăgostilor. e trist, știu...

spuneam că văd tristețea altfel, nu că o neg. pornind de la ideea că nu suntem niște prefăcuți cu nevoi sado-masochiste, cred că e nevoie de un pic de tristețe în viața noastră.

sunetele unei viori sunt frumoase, chiar dacă arcușul îți șoptește o poveste de dragoste interzisă.

frunzele bătute de vântul de toamnă târzie sunt frumoase, deși sunt rupte brutal de trupul falnic ce le-a dat viață peste an.

ce alegem între frumos și trist? putem alege, însă? și de ce să alegem? putem să punem hotare: până aici e frumos, de aici încolo e trist? și de ce am fi triști? mă încumet să spun din nou că avem nevoie să trecem prin asta din când în când pentru a ne regăsi, pentru a coborî iar la nivelul primar al ființei umane, pentru a redescoperi sentimente și stări, fie ele de furie sau izbândă, de deznădejde sau de frică.

da, rămân la părerea că tristețea poate fi cea care să aducă bucurie. că trebuie să trăim totul fără să ne gândim la bariere ridicate de alții, la prejudecăți și principii care nu au decât darul de a ne face prizonierii unei lumi aflate pe drumul abrupt către pierzanie.

în a lui "primăvară neagră", henry miller spune că atunci când fiecare lucru e trăit până la capăt, nu există nici moarte, nici regrete și nici măcar o falsă primăvară, și că orice moment trăit deschide un orizont mai larg, mai cuprinzător, din care nu e nicio scăpare în afară de a trăi.

și dacă nu ai de ales, ce te oprește să te bucuri să trăiești chiar și singur fiind, dar unic?






3 comentarii:

  1. tristeţea asta...preludiul unei mari fericiri (zici tu) sau un gol ce se cere umplut (zice-se). bine.ai revenit, cu tot cu ale tale, copile!

    RăspundețiȘtergere
  2. O altă tristeţe vine să ia locul celei anterioare.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ciudat este ca putem fi ingrozitor de tristi la un nivel al fiintei si extrem de fericiti la alt nivel... in acelasi timp...

    RăspundețiȘtergere