duminică, 9 noiembrie 2014

selfie...

îmbrăţişez trunchiul bătrân şi-l scutur zdravăn. aştept ploaia de frunze cu ochii larg deschişi. mi-am desfăcut braţele şi mă las învelit de potopul galben şi uscat. luna mi-a întins şi ea braţele şi ne prindem într-un dans nebun. nu e nimeni să ne vadă şi să asculte foşnetul frunzelor. îmi râd ochii şi inima-mi tresaltă de voioşie. respir greu şi-mi arunc mâinile după fluturii nopţii ce-mi aştern covorul gălăgios la picioare.

aş putea scrie acum un cântec, aş putea scorni o poezie, aş putea să-ţi prind o frunză în păr, sau te-aş putea chema să visăm, privind la norii blegi şi grei. sau poate că nu. poate că nu meriţi lumea mea din mijlocul nopţii. sau poate că nu ştiu să te mai chem. sau poate că e prea devreme...

închid ochii şi mă las cuprins de vrajă. am făcut un înger din frunze şi simt mirosul intunericului pişcat de aerul rece. ploaia din copac doar ce s-a oprit şi s-a lăsat liniştea pe strada fără nume.

nici eu nu mai ştiu cine sunt acum. ştiu doar că mi-e bine. sunt copilul cu cheia agăţată de gât, alergând desculţ prin iarbă. sunt poate cel care a sărutat prea târziu o fată, înghesuit şi amorţit pe un scaun strâmt, la un film de care nu-mi aduc aminte niciodată. sau sunt cel care a îmbrăţişat prima dată marea, privind spre capătul nevăzut al lumii. sau sunt poate chiar eu, cel de acum, flămând de frumos, buimac şi uneori trist de calea spre care merge nepăsătoare lumea.

noaptea îmi dă putere, şi-mi aduce liniştea în suflet. mă curăţă, şi-mi dă mereu speranţă că, odată cu zorii, nu mai apuc pe drumul care nu ştiu unde duce. că mai trebuie să fac bine, ca să-mi fie bine. să mai zâmbesc, pentru a aduce zâmbetul pe faţa celui care nu mai ştie sa o facă. să ma fac că nu aud răutatea şi invidia, şi ironia de doi bani. să sper că mai există încă un suflet de iubit, şi o mână de strâns în palma mea mare.

nu-mi fac griji. toamnă e încă destulă. şi mulţi copaci de scuturat...


9 comentarii: