miercuri, 24 aprilie 2013

țară și oameni de rugină...

am călătorit zilele astea cu trenul. de nevoie. vreo șase ore. pe zi. și m-am întristat. atâta rugină n-am văzut în viața mea în interminabila aventură cu mașinăria ce-ți tâmpește simțurile și nervii. am văzut atâta uscăciune și putreziciune cât pentru o viață. atâta sărăcie și delăsare.

și trebuie doar să ridici privirea și să vezi că și omul e precum țara sa. ruginit, uscat, putred, sărac și delăsător. și un de doi bani șmecher, la fel ca purtătoarea de chipiu ceferist care fuma în cabina goală a mecanicului de locomotivă, cu grăsimile întinse pe jilțul moale și cu storul tras la jumătatea geamului săgeții albastre. nu conta că o făcea sub privirile pofticioșilor înțepeniți și amorțiți în scaunele tari și că nenorocirea albastră nu întrece nici măcar o scroafă gestantă abia trezită din somn. nu. ea era grasa apretată și cu chipiu albastru, care în trenul ei își permite să-și sufle mucii negrii pe cămășile fiecăruia dintre cei de la care își mai suge încă lunar salariul.

și ca grasa cu chipiu sunt dureros de mulți. bunul simț a devenit ridicol, am devenit un neam dominat de ură și și de neîncredere, un neam de lași și de fricoși. o șleahtă de zeflemitori cu cel care mai vrea, în naivitatea lui, să-ți mai aducă o rază de soare în întunericul în care rătăcești. o gașcă care a uitat că mai există și lucruri frumoase dincolo de mocirlă. o adunătură de clevetitori și mai degrabă suspicioși. o haită de pungași mărunți și de nesimțiți.

e imposibil să scapi de rugină, de stârpiturile care-și rup dinții să muște din ea. caut să-mi zăresc camarazii dar mi-e tot mai greu să-i văd. eu nu vreau să simt gustul ruginei, dar mi-e tare greu să mai cred că ceva se mai poate schimba în bine într-o țară hohotită și hăhăită de gașca nebună. și te întrebi dacă mai merită să te zbați într-o lume a demenței verbale și faptice. eu încă mai cred, însă, că vorba bună și gândul de frumos mai au o șansă. e tot mai greu însă să dai de resursele care să te împingă prin borhotul amețitor, cel puțin pentru mine. mai visez încă la fapta bună, la compasiune, la mâna întinsă celui aflat în nevoie, la a spune mulțumesc.

și promit că data viitoare o să-i smulg țigara din gura nesimțitei cu chipiu albastru și o să i-o bag în fundul gras. nu mai am chef să-i spun pământului astuia iubit o țară de fier vechi. nici la propriu și nici la figurat. te bagi?





Un comentariu: