Suntem sugativele propriilor noastre experiențe. Triste sau
nu, fericite sau nu, mici sau mari, cu impact sau nu. De cele mai multe ori,
dacă nu chiar întotdeauna, că vrem sau nu, tot ce trăim ne îndepărtează încet
de ceea ce am fost, de ceea ce suntem sau de ceea ce am vrut sau am vrea să
devenim. Nu suntem conștienți de ceea ce ni se întâmplă în nicio clipă. Deloc.
Tragem de hățuri înspre delirul absurd și suntem nerăbdători să ne amestecăm în
haosul ce ne înconjoară. Ne umplem plămânii cu aerul puturos și ne urlăm din
toti rărunchii fericirea de a fi parte din acest complot bine ticluit.
Privim cu superioritate la toți cei de dincolo de haos, la catârii
care încă mai fac tot ce pot să nu treacă granița subțire. Îi privim ca pe
niște neadaptați și săraci cu duhul. Îi privim cu ură, ca pe o minoritate care
trebuie musai înghițită. Ca pe niște biete vietăți ce se încăpățânează să
trăiască într-o lume a lor în care au crezut mereu, încercând să se protejeze
cum pot de virușii nebuniei. Ai nebuniei personale, ai nebuniei colective. Nu
ducem războaie cu ei, nu le vrem teritoriul, ci încercăm să-i ademenim înspre
haos, spre noua cale. Să le arătăm și să le spunem că albul nu mai e alb, că
negrul nu mai e negru, că desfrâul nu mai este desfrâu, că imoralul a devenit
moral, că valorile și principiile sunt doar niște chestiuni abstracte rămase fără
fond și conținut, numai bune de a lua calea veceului. Și lupta asta e tare
parșivă, și, dacă nu ești atent, dă senzația de bun și drept. De cuviință
și de bun simț. Și cu atât mai mult, catârilor de dincolo de haos le e tot mai
greu să reziste noii lumi.
Am ajuns în locul în care totul, dar absolut totul, pare
posibil și, culmea, fără mari eforturi. Exact, tot ceea ce trebuie este să
devenim niște sclavi, să ne lăsăm duși de val de gloata posedată, să ne supunem
fără a crede și fără a cerceta nimic. Să facem paradă cu ceea ce am devenit, să
ne ascundem mereu de realitatea tristă, amăgindu-ne că nu suntem decât niște
veritabili apostoli ai binelui și ai dreptății. Și ai normalității.
Iubirea, morala, bunul simț, respectul pentru cel care e
trist și suferă, toate pălesc în haosul deșănțat. Dăm cu barda, smulgem inimi
și crăpăm țeste. Egoismul, trufia, incapacitatea de a înțelege că acțiunile
noastre au efecte devastatoare pentru cei din jur, că rănim, că producem
suferință, că aducem durere, că ne justificăm acțiunile repetându-ne ca o moară
stricată că așa suntem noi de fapt, că așa am fost toată viața și că nu ne mai
putem schimba, toate astea dor al naibii, și seamănă totul cu un că(l)cat
apăsat pe cadavrele celorlați. În numele a ce, totuși, asta? A unei iluzii că
suntem mai deștepți decât catârii? Că suntem cool? Că avem dreptul la asta? Că ei,
proștii, nu pricep nimic? Că ei care țin încă cu greu la principii și morală,
la respect și bun simț, sunt niște inadaptați și înapoiați?
Vrem să fim iubiți și respectați, dar numai așa după cum
jucăm noi. Cu termene și condiții impuse, indiferent de ce-și doresc cei de lângă noi,
astfel că tot ce excede e mizerabil și de prost gust. E de neacceptat.
Trăim înconjurați de orbeți și de moș crăciuni închipuiți, și asta fascinează. Trăim sub un fals protectorat doar ca să dea bine, și uităm de ceea ce e mai important în viață, uităm că lucrurile efemere sunt chiar efemere și din carton subțire, chiar dacă acesta poleit cu firicel de aur.
Sunt
liniștit acum doar știind că omenirea, în general, a făcut mereu cumva față
unor asemenea crize, haosului dorit a se instaura, și că, periodic și
inevitabil, ne întoarcem din nou la valori și principii curate, pure și tonice
cu adevărat, la esența existenței noastre, la catârii de dincolo de trista și
dureroasa graniță. E singurul lucru care, mie personal, îmi dă acum speranța că
va fi bine iar. Și-mi dă certitudinea că a fi catâr, e un lucru bun.
