adio, noiembrie...

noiembrie a fost o lună ciudată. intensă, plăcută și dură deopotrivă. amăgitoare și confuză. nimic nu-mi pare nici acum la locul lui, e un pic de haos în existența mea. îmi sunt unele butoane blocate și caut un resort să mă țină pe linia de plutire. poate am obosit să lupt, poate e doar neputință.

nu aș spune că sunt resemnat însă. nu simt deloc asta, doar că sunt într-o amorțeală ce-mi gâtuie speranța. urc câteodată la suprafață, îmi umplu plămânii de aer și mă scufund din nou în lumea mea liniștită.

evadez uneori nevăzut și nebăgat în seamă în lumea voastră, însetat de lucruri frumoase. dar nu le mai văd. ori nu le mai știu căuta. e totul prea comun, e, parcă, o linie de la care nimeni nu se abate. mă plictisește sincer lumea asta.

dar știi ce-am observat? că e mai frumoasă atunci când îmi iau eu inima în dinți și calc dincolo de linia nemernică.

și, brusc, apaticul se animă.

și mai văd pe cineva zâmbind, și mai aud o vorbă bună. și mai văd un gest frumos. dar mă simt singur și dincolo de granița nevăzută. pentru că frumosul pare să nu vă mai incite, vă plictisește, sau nu mai aveți timp de el. vă urmăresc uimit și vă văd pe toti cu mintea într-ale voastre, cu căștile înfipte în urechi și cu privirea rece.

mă simt viu și capabil să rămân așa, dar la voi e doar o tresărire. zâmbiți și vă lăsați purtați o clipă de frenezia mea. și atât. voi nu-mi oferiți nimic, și nici nu sunteți dispuși la asta.

mi-e un pic teamă de luna decembrie și de tot ce va aduce ea. nu cred că va fi luna bucuriei sincere. a cadourilor, da. pentru că le dăm că așa trebuie, nu pentru că așa simțim. dacă n-o să vreți, o să râd și o să mă bucur și fără voi. și o să pun iar sub bradul meu de crăciun globul acela mic și roșu, în loc de cadourile voastre. și o să cânt colinda pentru sufletul meu. pentru că sunt încă viu...