simt apropierea Paștelor și sunt al naibii de ferice, simt cum bucuria mă cuprinde încet. și cum nerăbdarea își face loc în suflet. sunt iar copilul mare care se vrea curat la întâlnirea de taină de la miezul nopții, fericit că va duce acasă, între palmele tremurânde, lumina celui înviat din morți.
e aproape, atât de aproape clipa mult visată încât e chiar palpabilă. după cum e și momentul pentru a vorbi despre iubire, poate mai mult ca nicicând. nu-mi pot explica de ce, dar ceva mă împinge să mă gândesc acum la iubirea de început, la dragostea la prima vedere. nu mi s-a întâmplat asta de multe ori în viață și nici nu pricep exact de ce. poate că e de vină îndărătnicia mea, poate mândria prostească de mascul, poate, poate...mda, nu e chiar în regulă și mi-am promit să stau mai mult de vorbă cu mine pe tema asta.
nu recunoști, dar ți-e dor parcă toată viața de momentul în care te înmoaie o simplă privire, un zâmbet abia răsărit în colțul buzelor, de ochii care se împlântâ fulgerător într-ai tăi. și simți, între doar două bătăi sălbatice ale inimii, că știi că este chiar privirea, zâmbetul și ochii pe care-i poți iubi așa cum nimeni n-ar putea să o facă. este exact clipa în care obrajii își iau culoarea macilor, iar respirația o ia razna parcă fugărită de locomotiva fumegândă și nărăvașă care stă să te facă una cu pământul. este exact clipa în care mintea refuză să mai gândească, paralizată de șocul care a ascuns totul în jur. e clipa în care nimic nu mai contează în afară de privirea, zâmbetul și ochii care îți bucură fiecare părticică a trupului. e ca și de Paște, când ceva la fel de frumos prinde viață.
cred ca devii foarte frumos în astfel de momente. ești frumos de timid, te fac frumos cuvintele ce uneori par fără logică, ești frumos de fâstâcit și de aiurit. te face frumos zâmbetul ce ți-a desenat poate puțin ridicol fața și privirea aruncată undeva peste tot ce bântuie în jurul tău. și vrei, brusc, să atingi, să asculți, să privești, să te lași îmbătat de mirosul iubirii.
nu mereu ți-e sortit însă ca atingerea nebun de dulce a frumosului să lovească și în cel care te-a azvârlit în înaltul cerului și de-asupra lumii prea zorite să mai vadă că mai sunt priviri, zâmbete și ochi care emană iubire, așa, pur și simplu. și atunci, oftezi. și nu-ți rămâne decât să te mai bucuri de magia clipei. și să te mai alinți cât poți, și neștiut, cu acea privire, cu acel zâmbet și cu acei ochi. și să-ți dorești ca toate acestea să fie iubite și adorate de cel mai norocos decât tine, așa cum ai face-o și tu. și nu, chiar nu-ți mai rămân multe de făcut. poate doar să mai așezi, ca din senin, o ramură de liliac înflorit acolo unde dragostea te-a luat la țintă...
Like!...si de acord.
RăspundețiȘtergere