picioarele mi-o luau razna pe iarba udă. alergam întruna și nu mă mai uitam demult înapoi. alergam ca un bezmetic cu brațele desfăcute larg și cu ochii ațintiți la cer. ploaia-mi biciuia nemilos fața și simțeam gustul sărat al lacrimilor înecate în revărsarea de pe obrajii mei fierbinți.
echilibrul îmi juca feste și mă trezeam într-o clipă cu fața în iarba ce mirosea a pământ abia ieșit din strânsoarea zăpezii. mă ridicam și-mi continuam alergarea disperată. era deja o luptă surdă cu dâmburile ce-mi stăteau în cale și-mi aruncau trupul obosit în țărâna umedă. pe cer, iadul se dezlănțuise de multă vreme. priveam prostit luminile frânte și așteptam bubuiturile care să-mi spargă timpanele.
am îngenuncheat istovit printre margaretele rănite de potop. am desfăcut larg brațele și m-am lăsat în voia furtunii nemiloase. respiram aerul cu miros de primăvară. nu voiam să mă opresc din alergare. călcam apăsat covorul verde cu genunchii-mi acoperiți de lacrimile pământului. spuneam Tatăl Nostru cu vocea-mi înecată de stropii tari și voiam să audă toată lumea că-mi cer iertare. bătăile apucate ale inimii m-au oprit din mersul chinuit.
îmi simțeam deja genunchii zdreliți și încălziți de sângele îngroșat. suflul sălbatic mă împingea înainte, dar am renunțat. m-am prăvălit în iarba năclăită. nu voiam decât să adorm și să mă pot ruga în continuare.
am tresărit cândva în liniștea ce amorțise totul în jur. respiram odată cu iarba și florile în sfârșit potolite după răbufnirea cerului. îmi era plină gura de pământul aspru și-mi simțeam neuronii adunați în țeasta-mi cheală pentru a încropi un gând. unul singur.
am încercat să schițez un gest, voiam să văd dincolo de culcușul umed. dar atunci m-a pleznit. tare și o singură dată. eram deja în lumea albă și curată. și simteam, parcă la ralenti, cum lama ruginită a lopeții își făcea loc ușor în pielea ce se desfăcea ușor ca aripile unui flutur îmbătrânit, până s-a opintit în osul tare. voiam din nou să dorm. nu-mi mai doream nimic altceva. am închis ochii, dar n-am încetat să văd. eram eu acela răstignit pe așternutul verde. vedeam margaretele mele care-mi mângâiau trupul inert. și lumea ce-și făcea cruce la căpătâiul meu.
am simțit raza soarelui și adierea caldă a aerului strecurat de gura ce sufla iar viață în jur. îmi simțeam capul imens și scufundat în perna albă și moale. mirosea totul a proaspăt și a bucurie. meritam oare să deschid ochii să mă desfăt cu liniștea ce-mi cuprindea trupul vlăguit? din adâncul creierului însă impulsul nestăvilit mi-a descleștat brusc genele grele. fără putință de a reacționa. și am început să văd. și nu mai era nimic ca înainte. doar ușa era încă acolo. însă acum era larg deschisă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu