am scăpat de 13, să vină 14...

n-am de gând să schimb prea multe în anul ce vine. voi rămîne inamicul prostiei şi al nesimţirii. adeptul dreptăţii şi sincerităţii. al bunului simţ şi al normalităţii.

îmi doresc să pot avea mai mult timp pentru cei care contează cu adevărat în viaţa mea, să apreciez mai mult lucrurile bune care mi se întâmplă şi să mă aplec mai mult asupra celor care au nevoie de un sfat şi o vorbă bună.

vreau să cunosc oameni noi şi să văd locuri frumoase. să zbor cu avionul şi să mă bucur de magia mării.

a fost un an în care "declaraţia de avere" a suferit modificări importante. am pierdut, printre altele, o casă, dar am câştigat o libertate de care vreau să profit la maxim.

îmi spunea cineva că dacă te visează două femei în acelaşi timp,  e veste de însurătoare. s-a întâmplat, visul nu însurătoarea, aşa că... vedem. nu mă voi însura, dar, oricum, vreau să mă plimb cu cineva de mână, să-mi aduc aminte cum e să iubeşti pe cineva, să simţi cum e să iubeşti şi lumea întreagă să se reducă la asta.

vreau să fac sport, să slăbesc şi să renunţ, cândva, la fumat. să fac mai multe poze şi să mă împrietenesc din nou cu aparatul de filmat. să râd mai mult, să zâmbesc mai mult. să simt din nou lacrimile fierbinţi ale bucuriei.

la mulţi ani. să fie un an frumos şi vesel...

cum am devenit un... ren

sincer, eram convins că de acest crăciun nu mă voi putea bucura aşa cum aş fi vrut. şi nu era vorba despre faptul că urma să lucrez de dimineaţa până seara tîrziu şi în ajun, şi în prima zi, şi în a doua. uf, şi în a treia la fel. nu-mi dădea pace gândul că voi întâmpina miracolul naşterii alături de un grup de care încă aveam dubii. aveam iluzia că am pierdut apartenenţa la orice grup, dar m-am înşelat apoi destul de tare

şi nici măcar n-au început bine lucrurile. nu-mi doream decât să ajung o dată acasă şi să o colind pe mama. am fost nervos, alţii au fost şi ei nervoşi şi bombăneau la bucătărie. în loc de colinde, prin redacţie zburau păsărele mari şi negre. şi telefonul nu se mai oprea din sunat. mă suna şi dana, şi mădălina, şi magda, si cealaltă dana, şi georgi. mai lipsea să mă sune doar mitică. text de live, ştirea aia când e gata, schimbăm live-ul, mai vrem un om de live. schimbăm iar live-ul, vrem sumarul. şi ştirile nu erau gata, şi textul de live venea când mari era deja la cadru. şi mari bolborosea, şi invitatul în jurnal a trebuit schimbat. şi tot aşa. şi-mi venea să dau cu telefonul de pereţi şi să mă aşez sub bradul de lângă palmieri. şi să mă colind! şi înjuram în gând nesăbuinţa de a mă uita la "bounce" până la trei dimineaţa... nebunie, ce mai, dar am strâns din fund şi am răzbit. şi, seara, am colindat-o şi pe mama la usă, cu dino călare pe mine.

la cinci dimineaţa, mari era nedormită, dar zâmbea. sergiu încă se lăuda cu cefele lui, trei la număr, aruncate pe gâtlej în jos la micul dejun din ziua de ajun. şi aveam şi cu ce da live în 6, şi ştirea din sport era în ftp de cu seară şi tot aşa. îmi ingheţau mâinile pe ţigara din care trăgeam cu poftă pe terasă şi i-am zărit, acolo, în colţ, pe ei doi, mari şi, mereu pofticiosul, sergiu, îngheţaţi şi ei, luminaâi de lampa chioară aşteptând să intre în turul de locaţii. şi mi-au fost atât de dragi vazându-i aşa, acolo, încât i-am numit vestitorii moşului. şi chipul mi s-a luminat, şi sufletul mi s-a deschis. şi auzind vocea ce spunea bun găsit celor care poate se uitau la televizor atunci, mi s-a părut că e colinda ce-o aşteptam de crăciunul de anul ăsta. de aici... a fost minunat, miracolul crăciunului ne-a cuprins pe toţi şi ne-a apropiat. sergiu încă mai simţea miros de ceafă la grătar în platou, alex ţopăia de bucurie că s-a văzut iar la televizor, mari a prezentat un jurnal cu un bigudiu uitat în păr, bibi de-abia se ţinea pe picioare după 20 de kilometri făcuţi cu mocăniţa pe drum de munte, ţene ne vorbea iar despre sex, laurenţiu striga că n-are ce monta, csibi asculta death metal, heri moţăia pe un fotoliu strâmt. jurnalele curgeau şi nimeni nu mai striga, nimeni nu se mai plângea de oboseală. şi am râs, doamne cât am râs. eram grupul. ăla pe care-l doream. magia crăciunului se împlinise iar. şi am devenit, brusc, renii moşului. renii bucuriei şi ai prieteniei. şi aşa am dus-o până la capăt.

mari spunea în seara asta că n-are somn, că o fi din cauză că n-are renii cu ea. de ceilalţi reni, prietenii mei, m-am despărţit şi eu cu greu. dar e numai o săptămână ce ne desparte. şi chiar dacă mai sunt unii care încă nu cred, eu le garantez că putem fi înhămaţi la orice sanie. pentru că o vom duce oriunde va fi nevoie. pentru că... suntem, deja, renii moşului!

adio, noiembrie...

noiembrie a fost o lună ciudată. intensă, plăcută și dură deopotrivă. amăgitoare și confuză. nimic nu-mi pare nici acum la locul lui, e un pic de haos în existența mea. îmi sunt unele butoane blocate și caut un resort să mă țină pe linia de plutire. poate am obosit să lupt, poate e doar neputință.

nu aș spune că sunt resemnat însă. nu simt deloc asta, doar că sunt într-o amorțeală ce-mi gâtuie speranța. urc câteodată la suprafață, îmi umplu plămânii de aer și mă scufund din nou în lumea mea liniștită.

evadez uneori nevăzut și nebăgat în seamă în lumea voastră, însetat de lucruri frumoase. dar nu le mai văd. ori nu le mai știu căuta. e totul prea comun, e, parcă, o linie de la care nimeni nu se abate. mă plictisește sincer lumea asta.

dar știi ce-am observat? că e mai frumoasă atunci când îmi iau eu inima în dinți și calc dincolo de linia nemernică.

și, brusc, apaticul se animă.

și mai văd pe cineva zâmbind, și mai aud o vorbă bună. și mai văd un gest frumos. dar mă simt singur și dincolo de granița nevăzută. pentru că frumosul pare să nu vă mai incite, vă plictisește, sau nu mai aveți timp de el. vă urmăresc uimit și vă văd pe toti cu mintea într-ale voastre, cu căștile înfipte în urechi și cu privirea rece.

mă simt viu și capabil să rămân așa, dar la voi e doar o tresărire. zâmbiți și vă lăsați purtați o clipă de frenezia mea. și atât. voi nu-mi oferiți nimic, și nici nu sunteți dispuși la asta.

mi-e un pic teamă de luna decembrie și de tot ce va aduce ea. nu cred că va fi luna bucuriei sincere. a cadourilor, da. pentru că le dăm că așa trebuie, nu pentru că așa simțim. dacă n-o să vreți, o să râd și o să mă bucur și fără voi. și o să pun iar sub bradul meu de crăciun globul acela mic și roșu, în loc de cadourile voastre. și o să cânt colinda pentru sufletul meu. pentru că sunt încă viu...

un altfel de halloween...

mi-s pleoapele grele, dar ochii încă-mi râd. mâini nevăzute îmi învelesc trupul amorțit și știu că dimineața e prea aproape. și vântul s-a potolit, aud doar frunzele ce istovite se aștern pe pervazul alb și rece. umbrele se joacă cu mintea mea și ar trebui să-mi fie frică, măcar în joacă.

o dâră de lumină cade pe chipul meu încruntat de pe perete. eram încă la grădiniță atunci și cineva cu minte puțină a ținut să-mi adune zulufii în creștetul capului într-o sarmauă blondă.

mă pufnește râsul, dar e cel mai drag chip al meu. e săndel, așa cum încă mă alintă mama. săndel care adormea pe unde-l prindea moș ene. și-l prindea pe te miri unde, spre spaima alor mei. haha, nu m-am schimbat prea mult de atunci și sunt încă un copil. fără mască...

ticăitul enervant mă amenință cu trezitul și mă las pradă minunii nopții. și poate că am să-l visez pe acel mic misterios de pe perete. cu sarmaua lui cu tot... haha...

ciobul de apă...

nu-mi pot lua ochii de pe chipu-mi adâncit în balta vălurită de vântul rece al unei toamne deloc sfioase cu sufletele noastre. încap multe în ciobul de oglinda ce parcă a prins viață. e și luna, sunt și norii grei ce se lovesc într-una, orbiți de întuneric. mă gândesc că aleargă spre păsările ce le-au lăsat cerurile pustiite și că, în goana lor, se sprijină pe umerii mei.

ochii-mi strălucesc în lumina sâcâită de zbaterea nopții și mă las, parcă, purtat în lumea ciobului de apă rece. mi-e mintea încâlcită de prea multe și am nevoie să mă scufund în peticul magic.

să plutesc și să privesc cerul, doar asta-mi doresc acum. să mă las purtat de unduirea lină și să întind mâna după stelele ce s-au luat la întrecere cu norii bezmetici de singurătate. să-l privesc pe cel de dincolo, din lumea lui mare. să ating fruntea-i încordată și ochii ce n-au mai râs de mult.

îl văd curios. și intrigat. și extrem de încordat. fumează, dar asta nu-l mai liniștește de la o vreme și îl simt gata să o rupă la sănătoasa. i-aș da din puterea nopții și din dârzenia toamnei. din asprimea vântului și din dulcea trecere a stelelor.

mă simt vinovat și știu acum că l-am lăsat pradă lumii lui mari. îl văd aplecat de-asupra mea și ochii lui îmi cerșesc speranță și mă ard. îl văd aplecat nefiresc de mult și îi pot simți răsuflarea agitată. îmi trec mâinile peste barba lui nerasă. e mai aspră ca de obicei și parcă mai întunecată. stă proptit cu pumnul în bărbie și mă privește fix. îi aud gândurile și poveștile încă nerostite.

aud iar clinchetul metalic și scăpărarea de o clipă îi luminează chipul încă frumos. mi-e drag să-l aud iar turuind despre temerile și neliniștile lui. despre micile lui bucurii neînțelese de nimeni. mă învăluie în fumul aspru și nu-l mai văd.

refuz să mai privesc stelele. și nu-mi mai sunt dragi nici norii și nici luna parcă plictisită. închid ochii în plutirea mea pe luciul ciobului de apă și nu vreau decât să-l ascult. fericit de regăsire. atât...