ochi trişti...

mă întreaba lumea de la o vreme de ce am ochii trişti în fotografii. şi mă întreabă cu atâta nedumerire, încât ma enervează. adică, mi se pare absurd să întrebi aşa ceva. evident, dacă aşa sunt, ochii trişti sunt oglinda unui suflet nu foarte vesel.

si chiar m-am întrebat dacă ochii mei sunt atât de trişti, încât să nască asemenea întrebări. şi m-am uitat şi m-am tot uitat la pozele din ultimul an şi jumătate. acuma, ce să zic, nu sunt foarte veseli, dar nici din cale afară de trişti. sau poate am uitat eu cum e să ai privirea veselă. în fine, prefer mai degrabă varianta cu ochii nu foarte veseli.

nu sunt foarte veseli, pentru că în ultima vreme n-am mai râs cu lacrimi, nu m-am mai bucurat de viaţă aşa cum o făceam odată. pentru că mi-e dor de căsuţa mea şi de scările care duc la dormitor. pentru că mi-e dor să-l văd pe dino facând ture în jurul casei, şi nu amorţit de plictiseală pe covoraşul din bucătăria mamei mele. pentru că mi-e dor să ies dimineaţa în spatele casei şi să-i dau bineţe noii zile cu o cafea fierbinte. pentru că mi-e dor să stau seara pe scaunul de paie din curte şi să privesc la lună. pentru că mi-e dor de grătarul meu negru, cu picioarele mâncate de rugină. pentru că mi-e dor să curăţ curticica de buruienile care se încăpăţânează să răsară printre dale. pentru că mi-e dor să spăl maşina cu furtunul şi să am grijă de peticul de iarbă din faţa casei. pentru că mi-e dor de tot ce a fost viaţa mea în paradisul de pe strada vlad ţepeş, din comuna apahida, la 13 kilometri de cluj. pentru că mi-e dor să spun cuiva "te iubesc cât pământul şi-ncă o dată!"

dar revăd şi fotografiile mai vechi şi acolo mă regăsesc cel mai mult. ştiu că trebuie să redevin acel sandu care emană viaţă. şi mai ştiu că voi reuşi asta. doar că atunci mă veţi întreba de ce am ochii atât de veseli...