ideea de
a pleca din țară a venit de nicăieri. aruncasem furios telefonul
în direcția patului, însă dihania și-a continuat zborul haotic
până dincolo de marginea lui și a căzut cu un pocnet sec pe
parchet.
”pizda-mătii!”,
am izbucnit furios, și m-am întins după o țigară. de vreo două
săptămâni fumam ca o locomotivă. sunt convins că îmi speriam
vecinii cu tusea ce mă făcea să horcăi ca un porc străpuns de un
măcelar nepriceput și bine altoit de țuica primită de la
nefericiții care asistau la jalnicul ritual. neîndoielnic, toți
salivau la gândul că grămada de carne amestecată cu sânge încă
cald le va umple burțile în curând.
nu-mi puteam
scoate din minte imaginea porcului legat de picioare și încălecat
de doi zdrahoni ce-i făceau inutilă zbaterea. era ultima lui
zbatere și nici la aia nu avea dreptul, amărâtul. aveam de mic
copil oroare de desfătarea cretină a românului de a ucide cu
barbarie demnă de epoca peșterilor un animal, acolo, pe marginea
drumului, la doi pași de containerele de gunoi.
cu vreo două
săptămâni înainte de Crăciun, întreg cartierul era scăldat în
sânge. odată am chiar pățit-o rău de tot.
veneam de la
școală, aiurit și fără griji, ca de obicei. cămașa îmi atârna
în afară și aproape că o trăgeam după mine. mâinile îmi erau
îndesate în buzunare și dădeam cu șpițul în toate pietrele de
pe drum. cu stângul mereu, și mă mândream cu asta..
după
ultimul pietroi ce l-am trimis ca o torpilă spre o poartă
imaginară, m-am potolit. la felul cum arătau ghetele mele în
momentul ăla, era clar ce mă așteaptă acasă. ”no, lasă”, mă
gândeam, ”că vine Moș Gerilă cu altele noi curând.”
când
ajungeam în preajma blocului, eram deja cu ochii pe sus, după
Sorin, vecinul meu de la trei, care nu știu cum dracu făcea de
ajungea mereu înaintea mea de la școală. si nu oricum... mi-era o
ciudă de copil tălâmb pe el. ăsta mereu era pe balcon și parcă
pentru asta trăia, să-mi facă mie în ciudă că a tulit-o mai
repede de la școală.
până să-l
văd pe Șurda, că așa i-a rămas numele pe veci, ochii îmi
picaseră cu un etaj mai jos pe Angela, care s-a tras repede
îndărătul perdelei albe luată de mama de la serviciu după o
bancă țigănească.
drăcușorul
avea doar vreo 6 ani și e soră-mea. mereu era cu mâinile pe ceva,
mereu avea ceva de desfăcut și de reparat. era curioasă de mă
scotea din minți uneori, trebuia ea să știe tot ce mișcă în
ceasul meu, sau în hârbul de casetofon ce mereu îmi prindea
casetele. aici, e drept, aveam noroc cu ea, că lipea benzile la loc. ce ieșea însă numai muzică nu mai era, doar niște sunete
scremute parcă în WC-ul din fundul grădinii bunicilor.
”sigur
face asta mică ceva iar”, îmi zic, și o iau la goană spre casă.
eram deja pe
Micuș, cea mai faină stradă a Clujului, și dădeam colțul spre
ușa blocului. tembelul de la 3 atunci se găsește și el să
fluiere. m-au luat dracii, mi-am ridicat privirea pentru o secundă
cred, dar a fost de ajuns.
am alunecat
pe gheață și am luat în brațe unul din stâlpii bătătorului de
covoare. lovitura m-a năucit într-atât, încât m-am lăsat fără
vlagă în mocirla de pe jos. mă rog, cel puțin așa credeam că e
mocirlă, deși până să mă lățesc la pământ am observat cu
coada ochiului ceva suspect.
Șurda
hohotea ca un bezmetic, mai-mai să cadă de pe balcon, și, cu
siguranță, scena l-a umflat de râs și pe drăcușorul de după
perdea.
îmi venea
să plâng, dar umilința ar fi fost prea mare, mai ales că Angela
ieșise și ea în balcon și îmi striga râzând că-s un bleg.
”blegule,
blegule...”, doar asta auzeam printre clopotele ce-mi zdrăngăneau
în cap ca la slujba de Înviere.
gheața nu
mă ajuta nici ea să ies mai repede din stadiul de un al treilea
personaj într-un desen animat cu Lolek și Bolek. într-un final,
după mai multe zbateri spasmodice și agățat de bara ruginită a
bătătorului de covoare, reușesc să ma ridic, împlântat în
ghete, într-un echilibru discutabil.
așa cum
deja îmi era teamă, mocirla în care mă prăbușisem era ditamai băltoaca de sânge. De sânge de porc. De sânge
prea proaspăt de porc.
aveam
deja un zâmbet pe buze, iar ochii mi-au zburat pe geam, pe aleea de jos, dincolo de
balconul folosit pe post de lojă de teatru acum
câțiva zeci de ani.
locul unde s-a produs catastrofa nu se mai zărește din casă, din cauza garajelor de tablă în care zac borcanele și sculele celor care au mâncat o viață întreagă din porcii de Moș Gerilă.
locul unde s-a produs catastrofa nu se mai zărește din casă, din cauza garajelor de tablă în care zac borcanele și sculele celor care au mâncat o viață întreagă din porcii de Moș Gerilă.
altfel,
bătătorul de covoare e tot acolo, si cred că bara în
care am dat atunci ca un berbece cu capul mai tremură și acum.
mă las pe
pat și mă întind cât sunt de lung după telefonul ce a trebuit să
se oprească taman sub calorifer. mă căznesc să apuc prețiosul
aparat și mă simt ca și când Șurda și fata dragă de după
perdea mă privesc din nou, ca pe vremuri.
aparatul
a ajuns acolo unde nu-l poți ajunge decât cu
zbatere, scrîșnete din dinți și degete zdrelite, după mai multe
tentative eșuate de a convinge pe unul sau pe altul că ideea mea
poate aduce ceva bun pentru firma sau compania lui.
Dino, stă
ca de obicei în gura ușii și nu-și dezlipește ochii de pe mine. știe că încă nu e rost de ieșit afară. și-a împins ușor
labele din față și și-a lăsat capul mare si frumos pe ele. a încremenit așa,ca o statuie de pluș. doar ochii îi aleargă neostoiți. îmi
pândește orice gest, ca de obicei, de parcă ar fi lucrul cel mai
important din lume...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu