marți, 15 noiembrie 2016

cristi, am plecat după țigări...

plec! patru litere care îmi vor defini probabil soarta. se întâmpla acum vreo lună. tocmai primisem pe email un alt refuz elegant de angajare. pe ecranul televizorului niște scârbe de politicieni își băteau joc ca de obicei de inteligența mea. undeva în țară, era o grevă. oamenii nemulțumiți își strigau durerea în stradă. o femeie cam la vârsta mea își vărsa amarul reporterului. era și furie și deznădejde în glasul ei. da, poți să plângi și la furie.

”nu mai pot”, țipa isteric și lacrimi mari îi scăldau obrajii. ”nu mai am decât varianta să plec unde văd cu ochii!”, am mai auzit din gura femeii și am apăsat fără să vreau butonul roșu al telecomenzii.

să plec, să plec, să plec! cuvintele îmi bubuiau creierii. am avut, brusc, nevoie de aer. afară, toamna se juca cu simțurile mele. era încă cald și frunzele mi se așterneau la picioare. îmi târam cele o sută de kilograme pe covorul foșnitor, dar gândurile-mi evadaseră departe.

cristi era tot acolo, pe banca lui din părculeț. înfofolit în haina groasă și puturoasă, cu gluga trasă peste cap și cu mâinile afundate în buzunarele cu siguranță rupte, mă privea. cred, de fapt, că mă privea ca de fiecare dată, ca un animal flămând. ”salut, ce faci? ați ieșit la plimbare?”. așa începe mereu dialogul nostru, în timp ce ochii lui triști zboară speriați către zdrahonul de dino, năvalnic ca de obicei. ”ai să-mi dai, te rog, o țigară?”. potrivit ritualului, înșfac tabachera, o deschid și i-o ofer. cristi al meu are degetele aspre și apucă tremurând țigara. mereu doar una. îi umplu însă mereu pumnul cu țigări. știu deja ce urmează: ”îți mulțumesc și îmi cer scuze pentru deranj. niște mărunțiș nu ai, așa-i?” chiar nu am și dau din cap.

nu are mai mult de treizeci de ani băiatul ăsta, dar pare mai în vârstă decât mine. povestea lui e tristă. niște futuți de părinți l-au alungat de acasă acum vreun an, și de atunci îmi apare mereu în cale. pielea încă-i era albă toamna trecută și avea un păr mare și bogat. era și curățel și nu cuteza încă să ceară țigări și mărunțiș. părea un rebel ce se luase la trântă cu viața.

am văzut tot. și cum pielea i se întuneca pe zi ce trece, și cum părul i se transforma într-o claie noroioasă. peste iarnă l-am văzut mai rar și mă întrebam mereu unde doarme. îi era frig tare și stătea adunat, cu mâinile strângându-și genunchii la piept. nu i-am vorbit mult timp, dar nici el mie. mama a fost cea care mi-a zis într-una din zile câte ceva despre el. și m-a durut ce-am auzit, și mă învinovățeam că-l priveam până atunci ca o arătare și nimic mai mult. omul își trăia drama neștiut și nu avea curaj să cerșească. era ca o statuie. doar ochii i se fixau în tăcere pe cei care treceau pe lângă el.

s-a dus și iarna și cristi era mai curat. un tricou alb îi acoperea trupul firav. eram sigur ca e doar piele și os și că stomacul i se lipea de șira spinării. s-a și tuns într-o zi. chelia îi lucea în soarele cald de primăvară. a renunțat însă la bărbierit și fața i s-a acoperit de fire negre și aspre. ochii lui mai păstrau încă un pic de vigoare, dar erau tot mai istoviți. bătrânul tânăr și-a păstrat însă vocea cristalină și mereu m-a intrigat asta. ”salut, ce faci? ați ieșit la plimbare? ai să-mi dai, te rog, o țigară?”. nu vrea nici în ziua de azi să povestească ce i s-a întâmplat. îi este, cu siguranță, jenă, și pare ridicol când îți cere țigara cu glas voios. i-am dat și bani o vreme, dar acum am rămas doar la tutun. ”niște mărunțiș nu ai, așa-i?”. ”nu, nu am.”, îi spun.

ieri, mi-a venit pe email o știre care m-a îngrozit: ”un om al străzii a fost găsit în această dimineață mort pe o bancă din parcul primăverii, din cartierul mănăștur. noaptea trecută a nins abundent și viscolit la cluj, iar temperatura a coborât cu mult peste zero grade ”. mi-a stat inima în loc și ochii mi s-au oprit pe tabacheră. erau acolo și țigările pentru cristi. ”din primele informații, se pare că este vorba de un bărbat de aproximativ 50 de ani, iar identitatea lui nu este încă cunoscută.” nu e totuși el, mi-am zis și am alergat spre banca lui din parc. vântul era încă puternic și fulgii de zăpadă îmi pișcau fața și nu mai era frumos ca de obicei. banca era goală....

nu l-am întâlnit pe cristi nici după amiaza și nici seara. și nici în dimineața asta. zăpada era de un deget pe banca din parcul primăverii. și era neatinsă.

cristi, mai rezistă! acum e târziu de tot și eu plec departe peste câteva ore și nu mai am cum să știu dacă ești bine sau nu. știu însă acum că plec și ca să-ți mai pot da țigări cândva, dar și niște mărunțiș de data asta.

acum o lună eram zmeu și mi-am cumpărat fără mari emoții biletul spre dublin. nu mai multe decât de crăciunul trecut, când am tras prima țigară ”din aia”. da, a fost ciudat că nu am simțit atunci decât poate nerăbdare și încredere că va fi bine în cele din urmă. așa a fost în noaptea aia, când am avut lângă mine un om drag sufletului meu.

așa simt și în clipa asta, doar că știu că acum sunt mult mai mulți cei care îmi sunt alături, cei care suferă dar se și roagă să-mi fie bine. oameni tare dragi care poate în adâncul lor se bucură, dar n-o să recunoască asta niciodată, că am curajul și nebunia de a-mi urma, poate, destinul. oameni care mi-au potolit zbaterile și mă împing acum cu gîndul lor bun spre ziua de mâine.

îmi va fi dor tare. și când va fi așa, o să fug la marea mea iubire marea și o să vorbesc cu fiecare dintre voi în parte. până o să înțelegeți cât de mult vă iubesc și prețuiesc.






2 comentarii:

  1. atunci, fii curajos şi nebun, copile!

    RăspundețiȘtergere
  2. waw si uff ar trebui sa-mi poti vedea ochii ca sa sesizezi impactul,sau... daca esti suficient de atent poti sa auzi murmurul sufletului meu care este alaturi de tine si iti spune ai sa reusesti! Eu stiu!

    RăspundețiȘtergere